Despre Destin voi scrie.

 Despre destinul meu de femeie singură care a răzbit în ciuda unor imense greutăți. Să vă ajute, să vă inspire.
Să nu vă lăsați învinse și să vedeți mereu Dragostea și Dreptatea!
Să aveți împlinite misiunea de Femei și Mame!

Mi-e frig și foame, nu mai știu de când nu am mâncat sau de când nu m-a întrebat cineva dacă mi-e foame….leșin în sala de clasă și dna învățătoare își amintește și azi cum m-a readus la viață cu o ceașcă de lapte cald. Altădată leșin singură, acasă, ma trezesc amorțită pe jos și încep să cred că așa trebuie și așa e viața.
*
Nu îmi plac spitalele, ce caut  la liceul sanitar? Eu, toata viața o premiantă refuz să învăț, doar să scap! Nu îmi ajung oasele mele dureroase și propria suferință, trebuie să o văd și pe a altora? NU!


*
Îndrăgostită! Cineva mă întreabă dacă mi-e bine. Contează prețul unei greșeli care-mi va marca viața? Pe moment e bine!
*
Copilul plânge sfâșietor, nu știu ce să-i fac, eu însă-mi sunt un copil…o palmă care mă amețește îmi dezvoltă la repezeală instinctul matern și îmi încremenește sufletul:” vaco, fă-o să tacă că va ia dracu pe amândouă”!
*
Nu mai sunt o mână de om, sunt o femeie singură cu un copil. Mă uit la viață- ce să mă fac eu cu tine, draga viață? De unde să o încep? Umblu prin vecini: “dă-mi o cană de faină să-i fac fetei niște clătite”…la altă casă, “dă-mi o cană de lapte, tante D”…
*
Îmi strâng primul salariu în mâini voi cumpăra pâine și lapte și….DE UNDE? Am cartelă de pâine? Nu am! Există ceva de mâncare pe piață? Există mâncare atât de puțină! și eu sunt la 3 km, trebuie să mă scol la 2-3 noaptea să stau la rând, coșmarul tinereții mele! Să merg singură prin întuneric să iau o bucățică de carne …mă dor atât de tare oasele și mi-e atât de frică! Si totuși grași erau și atunci ca și acum. O mână de oameni cu cefele slăninoase ne conduceau și toți tăceam mâlc! Cu capetele plecate, palizi toot încercam să supraviețuim, și-atunci ca și acum. Aveau acces la bunătăți doar ei, noi ne îmbrăcam cenușiu, maroniu, șters…o stofă gri sau albastră era deja lux.
Am 14 ani și sunt îndrăgostită de un coleg cu un an mai mare. Vine Paștele și tânjesc după ceva de îmbrăcat de am coșmaruri. Între două certuri mama și tata iau semeața decizie să facă o rată- ca atâția alții și să cumpere câte un rând de haine. Mi se pare că nu mai termină de semnat hârtii, ca și acum. Stau în magazinul imens, etajat, aproape gol, cu costumul meu supraelastic, albastru închis, din două piese, îl păzesc din priviri și mă imaginez în el. Mă văd aproape frumoasă în bluza încheiată până la gât și fusta puțin lărguță, cloș, obligatoriu până la genunchi. Nu mai știu dacă am mâncat dar plec pentru câteva minute să-mi caut părinții, să trag de ei să vină odată, că se închide magazinul. Bănuiesc unde să merg- se cinstesc reciproc, au făcut ceva- mi-au luat haine! “Hai mamă că pleacă doamna vânzătoare!” “ Of ,ce copchil! Hai, hai Ioane!” Impleticindu-se bine, ajungem la magazin, costumele lor sunt încă pe umerașe, în naivitatea mea cred că doamna vânzătoare l-a păstrat undeva și pe al meu.” L-am vândut, l-a vrut o fată, a venit cu mă-sa ce aveam să-i spun?”
 Nu-mi vine să cred! In tot magazinul nu mai are nimic pentru mine. Nu plâng, ies val-vârtej și plec peste deal, acasă, singură. Primesc și înghit o primă și aspră lecție a dezamăgirii în viață și mai învăț ceva care mă descumpănește serios: cum o doamnă, nu e o doamnă? Cuvântul ei…?

S.-o minune în viața mea!

Herculane- salvarea vieții mele de atunci!

Facultatea, pe care nu credeam vreodată să o termin.

Am o casă.

Italia, o suferință de nedescris.

Proiectele europene, e prima oară când mă simt OM și sunt și eu bună de ceva!

Angajată la un liceu de prestigiu.

 Sunt profesor- doctor în România, anul 2015.
 
Am fost un copil singur, o adolescentă singură, acum sunt o femeie singură. Am reuşit sau nu în viaţă, vă las pe voi să decideţi!

Mica intelectuală care are și ea aere că-și trăiește viața și care s-a bătut și s-a zbătut între România „aceea”, de care nu vrem să ne amintim și aceasta, devenită și ea femeie, odată cu mine, și ea, săraca, tot atât de mult zbătându-se să supraviețuiască între peștii (chiar, ce vină au delicatele creaturi?) țării și ai Europei.
O femeie singură…o țară singură… aceasta este povestea mea de dragoste cu țara pe care nu am avut puterea să o las, să fiu și eu aici, în povestea ei, să-i văd parcursul…Uneori Ea m-a susținut pe mine, alteori am încurajat-o eu și mereu i-am fost cu sufletul alături! Regret? Nu știu!
 
Aceasta este povestea mea, povestea unei femei și mame singure între cele două Românii- ”de-atunci” și de-acum.


I.    COPILĂRIA:

         Probabil în zilele de dinaintea nașterii mele tot satul era în mare agitație dar nu pentru că urma să vin eu pe lume ci pentru o mare minune: “venea” curentul electric! Cei mai în vârstă nu credeau nicicum că vor arunca lampa iar cei mai tineri își făceau planuri: toți vor cumpăra- în rate- televizoare și odată cu ele civilizația!
5.05.1963- tot satul s-a trezit cu noaptea-n cap: azi vine “lumina”! N-a fost ora opt-zero-zero ci pe undeva, pe la amiază. La 2 kilometri, la maternitate, se auzea un țipăt firav: mă născusem. Lumea adunată “să vadă” curentul electric a hotărât: s-o cheme Luminița, să știm  și noi când am intrat în rândul lumii! Numele predestinat de binefacerile civilizației îmi va marca viața. Lumina, bunătatea, căldura îmi sunt necesare ca aerul și mereu voi lupta să le dăruiesc și altora.
Incă mai caut lumina Iubirii de oameni și, din puținul găsit, mereu am dat, am risipit, de am secătuit.

  Nu stiu cât și dacă m-a dorit mama. Câtă tragedie e în aceste cuvinte și cât îți pot ele marca viața, întreaga existență! Spun asta pentru că mereu am avut impresia că o încurc, nicodata nu stăteam cum trebuie și unde trebuie. Mereu mi-era teamă că e iritată de pe unde vine și prezența mea o irită și mai rău. Mă ascund pe unde apuc, până se risipesc (sau se agravează) discuțiile cu tata...nu mă simt iubită și nici nu ma voi simți niciodată.
 Și a început efortul care a durat pânăăă azi, când scriu aceste rânduri, să-i arăt mamei că sunt și eu bună la ceva! Bun şi de folos efort! Poate nimic din ce sunt nu aş fi fost fără acestă patimă-idee: mamă sunt şi eu bună de ceva pe lume! Nu regreta că m-ai făcut!
 Azi mama îmi arată toată dragostea ei, venită pentru mine, prea târziu! O îngrijesc cât pot şi cum pot, doar e mama dar ceva în suflet nu s-a stins: dorul de mamă! O lacună, o lipsă care nu se poate acoperi la vârsta aceasta, deşi apelez la mama de câte ori mi-e greu.

 Și am mai învățat o lecție încă înainte de a ști ce e cu mine pe lume: să-mi iubesc, fie ce o fi, copilul! Să-i arăt că e important, să-i dau încredere în el și să-l hrănesc cu orice preț!

Chiar cu ORICE preț!
 
    Sigur, în copilaria mea, au fost și episoade fericite pe care le voi povesti, la un moment dat, dar m-au marcat două senzații: foamea și frica. Este adevărat că unele amintiri câștigate în copilărie nu le uiți toată viața și vreți să credeți sau nu fac parte și acestea din cei șapte ani de acasă. Ca un blestem, m-am întors mereu în preajma lor deși mereu mi-am dorit să scap …
       Intru în casa înghețată. Mă uit pe geam și îmi imaginez căldura privind la fumul ce ieșea pe coșurile caselor vecine. Nici la ei nu e prea bine, poate stau toți într-o cameră, îngrămădiţi, părinți și copii iar în iernile geroase cu tot cu bunici. Ce mai contează când au un strop de căldură? și ceva, orice, de mâncare. Mie mi-e atat de foame că nu știu dacă mai am putere să-mi fac lecțiile…constat că e bun si frigul la ceva, la un moment dat nu mai simt foamea…Ar trebui să mă grăbesc, la bunica dinspre tata îmi pot face temele doar cât e lumină, nu aprinde lampa, nu are bani de gaz (și nici cei patru băieți nu au?)… Bunica mă ține de milă, nu știu unde-mi sunt părinții, probabil prin țară, fiecare încercând să-și salveze viața pe care i-a stricat-o celălalt. Oricum eu nu prea contez…deși am sorbit lacomă de câte ori aveam câte o fărâmă de iubire din partea lor. Să mă ierte părinții mei că niciodata n-au știut cât i-am iubit, cât i-am dorit…Acum , pe moment, e chiar mai bine că nu sunt de luni bune în sat. Dacă vin și se întâlnesc nu văd decât reproșuri și bătăi. Când asist la așa ceva, fug. Acum știu că trebuia să mă încalț, dar atunci nu era timp- o luam la fugă direct prin zăpadă, desculță. Nu mă încălzeam nici până dimineață în plapuma bunicii dar nu picioarele mă dureau ci sufletul când îmi auzeam bunica: “părinților tăi le trebuia un pui de lup, nu un “copchil”. De la bătăile astea mi-a ”sărit” inima de mică. Orice mă impresionează și azi și toată viața m-am luptat cu teama- mi-a fost ca o soră pe care am avut-o mereu cu mine; chiar și în Italia și Germania…mi-era teamă să nu deranjez, să nu incomodez cu prezența mea . M-am luptat mereu să mă fac plăcută, utilă...dar cât mi-a trebuit să învăț să-mi maschez emoțiile!
Plec să-mi fac temele. O mare surpriză: ușa e înghețată!! Ce mă fac? Mă lupt cu clanța și o deschid. Fug. La bunica, abia, îmi văd palma dreaptă- pielea rămăsese pe clanța de metal.
Ce bine de puii de lup că nu au uși și clanțe de metal…    
    Scăldatul în Stavnic era, pentru noi, copiii satului unul din cele mai plăcute jocuri! mai putea avea un beneficiu, uneori, fără să vreau, între degetele mele și sălcii se încurcau mici peștișori. Găsesc o pungă și-i iau acasă- iaca așa nu mă mai simt singură! Peștii mici se joacă într-un borcan iar eu iau semeața decizie să-i îngrijesc toată viața! hotărâre care m-a ținut… până a doua zi! După școală-foame maaare! Ce o fi cu foamea asta? Chiar nu se mai potolește? Roxi, cățelul, vine și el lângă mine    , dând din coadă, îl privesc tristă: “nu am nici eu ce mânca dar să-ți dau și tie?” Mi se rupe sufletul, plita e rece-bocnă, ce să fac? Oare de la cine nu am mai cerut nimic în ultimul timp? Sa vedem dante D-da, mătușa-da…bunicii nu trenuie să-i cer, îmi dă și ea ce poate…ochii îmi cad pe peștișorii cam apatici, îi curăț și voi face pentru mine  un adevărat festin! Îl pun pe primul pe fundul de lemn, îi tai burta (mai să-mi vină rău) și îl curăț cât pot, ce solzii nu sunt buni? Îl iau și pe al doilea, în tigaia cu puțin ulei peștișorii mei se zbat încă așa despintecați, ochii li s-au făcut albi și sigur îmi reproșează prietenia pe viață. Mă apucă un plâns sfâșietor! Il chem pe Roxi și i-i dau lui, să uit de propria-mi și inutila trădare! Mă târâi până la bunica dinspre tată, îmi dă “cir” cu mămăligă, iau și două prune aproape coapte. Îi trebuie unui om mai mult? Nu-i trebuie. Mănânc cu imaginea peștișorilor în ochi. Mă adun-mâine am extemporal la algebră, punctul meu slab.
Acum, când scriu aceste randuri, îmi doresc  ca nici un copil din lume să nu sufere de foame. Paradoxal, dar pe mine foamea m-a format ca om și mi-a ascuțit simțurile. Foamea m-a ajutat în viață. Din instinct am muncit de mică și  cred că dacă azi sunt ceea ce sunt i se datorează în mare parte.
     Mergeam la toate colegele de clasă să le fac temele, așadar aveam treisprezece compuneri diferite sau treisprezece mici eseuri la franceză…nu puteam supăra pe nimeni. Tactica era așa: știam ziua cand ne trebuiau temele la compunere, era sâmbata, aveam timp toata săptămâna, mergeam de la o colega la alta. Scriam , scriam dar mă opream la jumătate: “ mă duc acasă să mănânc”. Invariabil, nimeni nu mă lăsa să plec ( să-și facă singure tema?) și insistau să stau acolo că doar mâncare au și ele. Mâncam orice, nu conta, știam că nu am voie să fac mofturi . Mâncarea, de obicei, era fără carne. Era bună. Probabil, unele mame, sătule să mă tot hrănească s-au hotărât să ma dezvețe de obiceiul luării mesei așa că tocmai în porția mea ajungea o cantitatea generoasă de piper-ei și ce? O gură de apă, una de mâncare…
În clasa a patra a venit o nouă învățătoare și colegele mele au crescut, s-au rărit comenzile de compuneri dar eu deja devenisem cea mai bună. Am câștigat, nu?     O întrebare nu-mi dă pace oare și-a dat seama vreo doamnă învățătoare că toate temele erau făcute de un singur copil? Doar eu știu cât mă străduiam să nu semene compunerile între ele!
După 35 de ani mi-a folosit și franceza, când am mers la Paris, într-un Proiect European. Mă credeți că prima preocupare rămâne, oriunde m-aș duce să am ceva de mâncare? Nu pot scăpa de grija aceasta și basta. Aici, acasă, ultimul lucru la care mă uit să pot adormi e sertarul de pâine. Și puțin lapte, atât mi-e necesar să am un confort. Îi trebuie unui om mai mult? Nu știu. Mie mi-e de ajuns. În rest, sănătatea mai contează și ocrotirea lui Dumnezeu! Nimic altceva.
Am început să văd pe cei triști și mult mai necăjiți- sunt prea mulți..nu știu câți au nevoie de pâine când  o cer dar  eu știu sigur un lucru: e tare greu să întinzi mâna iar acum mi-ar fi imposibil să refuz o mână întinsă, oricui ar fi ea!


Nu știu ce să mai fac cu amintirile mele, așa că le un pe hârtie…eu nu le mai pot duce am 4-5 ani și stau pe un scaun. Într-un moment de cumpănă din viaţa mamei, sunt lăsată iar la una dintre surori. Greu cred că trebuie să-i mai fi fost! Un copil incomod, asta am fost, treceam pe rând, de la  bunica, la o soră sau la o vecină. Şi peste toate îmi mai trebuia mâncare! Toată lumea se ferea să mă hrănească, nu-i nimic, când ieşeau puţin din casă lingeam ce găseam şi ce apucam. Instinct de supravieţuitoare.
Mătuşa oftează resemnată când mă vede şi din priviri îşi trimite fetele în camera lor. Am 6 ani şi jur că, odată voi avea şi eu o cameră, jurământ care habar nu aveam cât va costa!  Se duce la geamul bucătăriei şi pune un scaun, mă urcă pe el zilnic. Stau la geam fără să mă plâng ore întregi şi…mă uit după mama.  Poate o văd prima când vine. Când vine nu ştie nimeni, nici eu, nici bunul Dumnezeu.
Mătușa mă tine de milă, de rugămintea mamei la Iași. Mama lucrează, nu înțeleg bine unde. Vine rar. Când vine aduce mătușii genți pline de bunătăți! Poate și pentru a mă hrăni cât stau acolo! Nu văd mare lucru, oricum nu știu să cer nimic. Mătușa mă urcă zilnic pe un scaun, când mă gândesc la el îl văd extrem de înalt! “Uită-te poate vine mă-ta!” Mă uit și plâng ore în șir! Dacă vine, înseamnă că mă dă jos îmi dezmorțesc piciorușele înțepenite și obosite! Mama nu apare iar eu stau ore în șir acolo foarte sus. Nu pot coborî, m-aș lovi. Aud râsetele celor două fete, din bucătăria unde sunt exilată. Ca familie ei trăiesc normal, câteodată îi văd mișcându-se prin casă! Nu am voie să cobor sub nici o formă! La prânz familia doarme, azi nu mai plâng, ieri am primit două palme zdravene că le stricam somnul cu gemetele mele, ieri sau alatăieri, cine știe? Nu știu de unde îmi rămâne în cap termenul trei săptămâni! Mătușa țipă isteric la mama iar eu nu o pot apăra: de trei săptămâni nu ai venit să o iei odată de aici că m-a înnebunit de cap! Îi smulge gențile pline din mână și ne dă afară pe amândouă, pe drum mama mă tot face ca de obicei:” proasto! Proasta lu Bălăunțăscu! Din cauza ta…
Ce mă doare e că habar nu am cine e Bălăunțescu ăsta! Pe tata îl cheamă Ion!

    Cred ca aveam 7-8 ani. Copiii de vărsta mea aveau distracţii puţine: ne jucam “de-a v-ați ascunsa”, doar locul era mereu altul- livada satului, şcoala nouă, o curte…erau frumoase jocurile noastre. De atunci am devenit dependentă de prieteni. Mi-era bine, eram toţi pe aceeasi treaptă, nimeni nu voia sa fie lider iar eu eram băgată în seamă pentru că învăţam bine. Din păcate la orice fel de jocuri care implica efort fizic nu mai eram aşa de bună aşa că, de multe ori, eram exclusă din aceste jocuri, îmi rămânea refugiul unei cărţi găsite prin casă. Plecam sub diferite pretexte, până să nu mă alunge ei, ceilalţi copii zdraveni, “vă las am ceva de făcut…” fugeam până acasă cu lacrimile înnodate în bărbie. Luam cartea şi mă aşezam departe de drum, mă ascundeam de copilaşii cruzi fără să vrea neapărat vre-unul, poate doar fetele mă pedepseau pentru isteţimea dată de genetic şi de foame, cum spuneam…
      În ziua aceea era foarte cald aşa că toţi am propus să mergem la scăldat. Era o variantă bună şi pentru igienă, acasă oricum trebuia să te mulţumesti cu clasica balie și foarte puţină apă iar eu, făra ajutorul bunicii, nu aveam nici asta. Bunica, Dumnezeu să o ierte, m-a învaţat ce e igiena – spălatul nu era rău dar apoi părul lung mi-era uns din belşug cu gaz că multă vreme am crezut că aşa trebuie să miroasă un om spălat. În râul mic, de la marginea satului, am intrat cu teamă, nu ştiam să înot dar nu  aş fi recunoscut în veci asta. Băieţii făceau oricum haz de fete. Eram în mijlocul râului, care nu mi se mai părea aşa de mic, când am văzut un coleg cum dispare în apă. Nu am realizat ce urma să se întămple dar instinctiv am ajuns la el- era o “bulboană”, un vărtej totuşi periculos. Cu inima tremurând am început să-l caut. L-am tras cu toată puterea de o mâna dar pentru câteva clipe nici unul nu mai aveam pământul sub tălpi. Ce am simţit atunci va fi puterea mea în viaţă: o hotărâre de nedescris, o putere de nu ştiu unde. Cu rapiditate l-am tras spre margine și ne-am salvat amândoi. Ceilalţi copii credeau că a fost un joc “de-a v-aţi ascunselea” în apă.
Nici noi nu am discutat, decât peste 30 de ani, cum era să ne înecăm amândoi.
Am apelat la puterea aceea extraordinară de câte ori mi-a fost greu și aş dori să vă spun că ea există într-adevăr, o avem în noi!
Mai târziu am aflat că se numeşte grijă divină. Să o păstraţi şi să o folosiţi cu încredere! Nu există nimic în lume care să vă oprească să apelaţi la fărâma de dumnezeire pe care o avem în noi. Concentraţi-vă si cereţi ajutor lui Dumnezeu de câte ori nu mai puteţi. Sigur veţi primi o rezolvare- cea mai bună pe care o puteți avea!

Aseară am visat sau mama într-adevăr a fost la bunica, lângă mine? Nu sunt sigură, nici nu înțeleg, de ce mama nu poate să mă vadă pe lumina zilei. Un timp am crezut că sunt foarte urâtă, că am eu ceva…greu mi s-a desluşit misterul, mama venise –erau acolo minunile pe care mi le aducea- eclere cu miros de ger! Niciodată nu le-am mai găsit identice de oriunde le-aş fi cumpărat. Prăjiturile acelea erau nu numai dulci dar erau şi dovada iubirii mamei. Deşi le-aş fi înghiţit o dată pe toate, păstram cât puteam de mult dovada iubirii ei. Rămân şi pe a doua zi, şi pe a treia, uneori şi pe a noua zi câteva firimituri.
In Italia cea plină de stres, seara îmi ofer, la fel ca la 6 ani, ceva dulce să pot îndura ziua următoare, plină de ifosele seniorei.
Încă nu merg la şcoală, sunt mică, slabă şi tare prost îmbrăcată, parcă  mă strâng toate hainuţele, aşa îmi amintesc sau poate eu creşteam mai repede? era bine să nu mai cresc, să nu mai am nevoie de haine, să nu-mi mai reproşeze nimeni din priviri iar eu să nu mai mă simt vinovată...ţi-ai găsit? tot creşteam! Azi îmi iau  haine prea largi, să fie pentru mai târziu deşi tot îmi spun că nu voi mai creşte! Mă rugam, aşadar, să-mi mai vină paltonul gri, ponosit, de anul trecut. Era singura soluţie să plec la fetele de la oraş. Afară era mult prea frig iar bunica nu m-ar fi luat dezbrăcată. Aveam coşmaruri că nu voi merge! “Fetele”, verişoarele, nu mureau de dragul meu, erau interesate mai mult de cealaltă verișoară, N, cu care veneam din sat. Însă drumul până acolo era plăcut, bunica povestea, povestea, pe mine mă ţinea mereu de mână, era plăcut. La casa norei din oraş primeam mereu ceva bun de mâncare,nu cred că de prea multa dragoste; să vadă soacra, venită în vizită, ce bine o duc ei la oraş! Eram foarte interesată, azi e ziua cea mare! Mergeam aliniate, eu şi verişoara mea. Eram apropiate ca vârstă, nu ştiu de ce simţeam nevoia să le fac o impresie bună!... că doar mă ştiau cât sunt de bogată!
 Verişoarele au plecat din sat. Ce norocoase! Pentru mine, Negreştiul, este un tărâm de vis! Acolo se găseau dulciuri nemaintâlnite, acolo lumea mergea cu o grabă care mă fascina şi doar acolo se făcea diferenţa dintre a merge în carul cu boi şi a coborî periculos dar victorios dintr-o căruţă cu unul sau poate chiar cu doi cai destul de focoşi înhămaţi! Ei- e cu totul altceva!!
 Norocoasele mele verişoare, cât le invidiam că sunt două! ( deşi viaţa mă va lăsa praf cu ura ulterioară dintre ele), numai de noroc nu au plecat din sat, într-o noapte, jumătatea satului a luat-o la vale.Dealul s-a surpat iar oamenii și-au găsit fiecare pe unde au apucat un locșor pentru o nouă casă. Tot din chirpici. Mătușa are ăn schimb, casă cu etaj. La etaj cred că doar copiii puteau urca pe scara foarte îngustă şi uşor nesigură dar- ei ştiu cum- au urcat acolo o maşină de cusut să-şi exercite talentele mătuşa mea, în materie de croitorie. Oricum, dacă te voiai doamnă, doar croitorie puteai să faci! Nimic altceva! Mi-am imaginat cum, din balconul minuscul, maşina bătea ţaca-ţaca. Doar m-am gândit, că de văzut pe mătuşa la maşină nu am văzut-o vreodată cusând ceva. Ei bine poate cosea când nu eram noi acolo...
 Am legat tot în capul meu şi am dedus:” Doamne că frumoasă e viaţa la oraş!” am râmas mulţi ani cu acestă idee!

Trag de paltonul gri din toate părţile, nu se întinde şi gata! Bunica vine cu ideea salvatoare: „nu-l încheia fa! Că dacă şi tu mănânci toată mâncare care o vezi! ce-i drept, dimineaţă, mâncasem amândouă oul rămas de aseară: „să fie pe mâine!”.
“Gata, vezi că-ţi vine?”
 Îmi vine să plâng, mâinile îmi sunt ridicate automat în aer de paltonul mult prea strâmt dar în uşă stă verişoara mea dolofănică, îmbrăcată frumos şi nu vreau să-mi ştie necazul! Îmi înghit în faţa ei lacrimile de ciudă. Oare pentru a câta oară? Plecăm cu bunica  iar eu îi arunc priviri disperate ce fac să mă închei că mi-e tare frig!! Bunica nu mă observă dar mie mi-a intrat deja vântul în oase. Îl strâng în mânuţele la fel de îngheţate şi mă acoper cât pot. În zare se vede un om venind spre noi. E, dacă a mai ieşit cineva din casă înseamnă că nu e aşa de ger pe cât mi se pare mie! Hai, curaj Luminiţa! Ne apropiem- stupoare! E TATA! Nu-l mai văzusem de ceva vreme, tata meu lucra pe un şantier pe la Baia Mare  sau el ştia pe unde, muncea ca şantierist. Pentru mine cuvântul însemna baie- a te spăla, cum spunea bunica, „treci să îţi fac baie!”  Aşa că doar îmi imaginam o balie maaare pe lângă care lucra el. Şi tot lucra de nu se mai termina la balia aceea? Că ajunsesem să uit cum arată tata! În fine, nu mi mai bat eu capu! Bine că e el! Îmi restabileşte serios aura în faţa verişoarelor! În mână tata are un geamantan maro. Îl îmbrăţişez de drag şi dor şi ca să-i arăt verişoarei că am şi eu tată, chiar dacă mănânc la ei în fiecare seară. Dar surprizele nu se opresc aici! Din geamantanul uzat tata scoate cel mai frumos lucru pe care l-am primit în viaţă: un „urson”- un palton alb pufos-pufos!! Îmi dă jos paltonul ponosit şi, într-o secundă, devin prinţesă. Ursonul îmi vine ca turnat, mă îmbrăţişează cu căldura-i minunată iar eu vreau doar să dorm în el! Păşesc ţanţoşă până la Negreşti de parcă a mea e lumea toată!
„Da’ dezbracă-te că nu ţi-l fură nimeni”! zice mătuşa, ironică, însă mie nu-mi pasă: „am tată! Am şi eu tată! O să vedeţi voi când vă va face tata ceva!....”

În ziua de care vreau să vă povestesc eram ca de obicei, singură mai rătăceam și eu pe ici, pe colo, căutând nu știu ce...ce-mi trebuia, într-adevăr nu se găsea în sertare... însă de multe ori găseam un biscuit ascuns de mama în sertarul maşinii de cusut sau chiar o eugenie cu cremă bună- bună! Aşa am făcut şi eu cu fiica mea, credeam că un sertar de dulciuri îmi poate suplini lipsa de acasă!
 Deodată un vânt rece parcă mătura tot satul. Mă dusesem acasă fără motiv. Uşa casei s-a izbit cu putere- credeam că e vântul dar o pereche de cizme de piele (mi-ar fi plăcut să le mângâi) au intrat în cameră: “unde-i mă-ta?” nici să fi ştiut unde-i nu aş fi  răspuns de paralezia fricii pe care am simţit-o. Fiorul acela va reveni de câte ori ceva sau cineva mă va intimida, reacţionez exagerat la orice fel de violenţă…”O să o bag în puşcărie”, continua plutonierul Postolache, cu părere de rău în privire că nu-mi puteam însoţi mama.
Mai târziu am aflat- atunci era urmarită pentru „speculă”, adusese de nu ştiu unde trei costume de burete și câteva cămăși bărbăteşti pe care le-a vândut în sat. La prima nuntă toţi au întrebat femeile care apăruseră cu “trofeele” vestimentare de unde le au. Aşa a ajuns mama să fie pârâtă la Miliție ca duşman al statului și condamnată. Nu a făcut puşcărie dar nici nu am văzut-o până când nu a scăpat- ea ştie cum- de verdict, trei ani! Trei ani în care am avut atât de multă suferinţă care m-a marcat pentru toată viaţa. Nimeni nu mă încălzea, nimeni nu mă săruta când luam premii, nimeni nu mă întreba dacă m-am spălat...
…Stau încremenită în sala casei mult după plecarea domnului miliţian, un fir subţire și călduţ  îmi curge pe picioare. De câte ori venea în sat, mai apoi, mă ascundeam sub pat și priveam cerul-era plumburiu de fiecare dată şi nu ştiu cum toţi oamenii dispăreau, căinii nu mai lătrau și se lăsa liniştea ( în afara casei de unde vre-un amărât era luat pe sus în duba miliţiei “ pentru cercetări”). De frică!...
 
Am 53 de ani iar dacă sunt foarte supărată geamul rămâne singurul meu refugiu. Răceala lui îmi aminteşte că sunt şi voi fi o femeie singură. Il iau confident, rece, tăcut. Asta e.