Poetul are prostul obicei să îşi ascundă propria faţă

şi aşa
mască după mască
înţelege că prefăcătoria e un drum obligatoriu
între zidurile temerilor obligatorii
unii cred că e o joacă
alţii gustă puţinul cuvintelor
ce trece direct prin cord
şi eu dacă aş avea puterea
uneori m-aş întoarce să înfig pumnalul


fix în secunda căderii
dar întoarcerile au plata lor
mai bine
îmi lustruiesc durerea
o pun în spate
şi păşesc pe panta abruptă a nimicului

poetul are prostul obicei să spună adevărul
chiar şi atunci când mâinile îi sângerează abundent
ştiu
veţi spune că îmi joc bine rolul de victimă
dar nu e aşa
până şi acest poem
ce va fi închis într-o carte
are gustul nefericirii imprimat pe fiecare silabă


Până la urmă

există mai mult de atât
există reîntoarcerea
pas cu pas
umbrele prind contur
din două singurătăţi
măcar una va sparge
fereastra tăcerii
există mai mult de atât
există păduri
şi oceane de gânduri
până şi tropotul cailor morţi
există
undeva
în memoria nopţilor
când despicam cuvintele în patru
şi lumina se ridica leneşă
eu ştiu că există
toate acestea
şi te ţin treaz atâta ceasuri
să-ţi vorbesc despre felul meu de a fi

acum ştiu
când eşti confuz
sufletul tău se întoarce acasă
la mine


Nu există poemul perfect

cum nu există poetul perfect
sau o dimineaţă perfectă
când poetul să se trezească brusc
şi să înceapă să scrie
un poem care să nu aibă legătură cu nimic
dar care să spună totul

de exemplu
poetul
să ia la întâmplare un cuvânt
din miile de cuvinte
să-şi deschidă pieptul
şi să-l îndese acolo
cum ar îndesa un SOS într-o sticlă
apoi să aştepte ore în şir
zile sau chiar luni
până când
de undeva
de la capătul lumii
o inimă
plină de emoţii
să citească şi să-l caute cu disperare
dar cum toate astea nu există
îmi rezerv dreptul să mă înec în tăcere


Ruperile de sine

sunt accidente cu urmări grave
amputări obligatorii
urlete până la îngroparea fiecărui eu
marcat de încetinirea grosolană a ceasurilor nocturne
ruperile de sine sunt căderi în derizoriu
modificări forţate
ademeniri perverse
chinuri zadarnice
ruperile de sine
sunt dezastre născocite de poeţii trişti
când muzele îşi plimbă indiferenţa râzând
iar cuvintele sângerează pe la colţuri
ruperile de sine sunt egale cu nebunia poeţilor


Veşnica putrezire a adevărului
 
bunul simţ m-a învăţat să tac încă din primii ani de viaţă
sorbind din cupele ieftine o licoare amară
să dorm în veşminte ponosite
ca orice prunc condamnat la sărăcia uliţelor
cu un gol imens în stomac
mă ridicam în vârful degetelor
sperând ca aerul acestui ,,sus’’ demonic
mă va face de neînvins
tot educaţia nu mi-a dat voie să tai ideile preconcepute
ale unor trândavi istorici
şi să măsor cu palmele goale
treptele războiului sângeros
poate că adevărul
da
adevărul
în forma lui pură
e răsucit cu firele nefolosirii
sau ale amăgirilor acestor veacuri scurse


Sisteme mortuare

suntem adepţii paşilor în deşert
a istoriilor schimbatoare
a marilor falimente sufleteşti
a aducerilor şi deducerilor ilogice
a brutalelor confirmări
suntem prietenoşi până la interes
cu o nervozitate mascată
în scurgerea clipelor docile
suntem figuranţi până la brazda întâiului zâmbet
plugari ai unor zdruncinări metaforice
noi...atât suntem
şi ne ridicăm pisiceşte credinţa unghiului mort
trâmbiţăm în stânga şi în dreapta politici flămânde
suntem vulgari până la marile nume
ce ne împart în felii egale dreptăţi contrafăcute
atât suntem
albii în care se scaldă
nopţi de-a rândul aştrii nesătui
suntem concubinii mizeriei
şi ai îndestulării organelor primitive
suntem pe lista ruşinii
cu strămoşii pierduţi în pământul făgăduinţei
mai lipseşte să îngropăm bunul simţ
al unui continent ce ne-a primit
chiar şi aşa
cu toate mâinile noastre întinse



Reperele infernului

ia-mă de-acolo
strig
dar nici o metaforă nu are atâta bărbăţie
să stea lipită de mâna-mi făcătoare de lumi
şi-apoi totul se restrânge
într-un banal fior
nici o grijă mai mult
peste pietrele ce îmi gustă
cu fiecare clipă
sângele abonat la deznădejde
ia-mă de-acolo
strig
dar laşitatea limbii în care provoc
e mai presus de mândria acestui poem



Sâmburi din iad

suntem ceea ce nu pricepem
sub tăria gloriei efemere
ne prelungim chinul
fiinţe din ţărână slabă
cu afişaj permanent la zămislirilor ocazionale
strângeri de inimi cu ruperi de ritm
paşi într-o gară închisă
frământări zadarnice
înghiţiri în sec
vai nouă
ce timpuri poetice traversăm
cu sentimente bizare
cu metafore scurse din sângele negru
al vieţii dezlânate
vai nouă
ce n-am înţeles
că sub aşchia groasă a vremii
sunt celulele moarte
peste care nici o zidire nu vine întreagă



Noaptea fariseilor

atârnaţi de steagul  victoriei
într-o facere şi desfacere demonică
sângeroasă până la adevăr
o înclinare a speciei ameţite
de propriul miros conservat
veacuri întregi
noaptea fariseilor
îmbrăcaţi în cămăşi albe
ca nişte monte obligatorii
ale desfrâului metaforic
o ridicare febrilă
a rangurilor istorice
şi protestul foamei
şi al setei îndelungi răbdate
asta e victoria mişelească
a neamului prefăcut
din care mi-a fost zămislită făptura



Bariere mentale

există în mine corecţia ca punct de reper
pentru ochii haini
o tăiere definitivă a poftelor carnale
o îngropare a plânsului ieftin
şi da
sunt conştientă de trecerile timpului
mi le asum până la sânge
apoi izbucnesc în verbe plumburi
când aerul ademenitor îşi arată rânjetul
există în mine mutilarea faptelor banale
ştergerea locului de la rândul nepotrivit
ridicarea
uneori parţială
a privirii către cerul îndestulării
acolo
în mine
se întâmplă să curgă istoria
de la ţărâna strămăşilor
şi până la apele tulburi
ale gândurilor primitive



Bărbaţii ocazionali

sunt bărbaţii de carne şi sânge
cuprinşi de albul gândurilor
într-un balans continuu
îşi scriu neputinţele pe trupuri fragede
în unghiuri drepte
aşază tăcerea
o sfredelesc până în adâncuri
sunt bărbaţi ocazionali
cu tâmplele arse
de un soare absurd
cu mâinile uscate
şi buzele strivite de neîmplinirile vieţii
mă îndoiesc că vor perfora universul
trecând dincolo de toată amărăciunea
sunt plămădiţi dintr-un lut sterp
unde durerea e legea după care se ghidează



Unghiul drept al fiinţei condamnate

la izolare şi acceptare a beznei istorice
este unghiul favorabil trecerilor necontrolate
fiinţă
nefiinţă
un cimitir îngropat în datorii lumeşti
acolo se plămădesc începuturile banale
peste care curg râuri de smoală
şi nicio ridicare a steagului  nu ajută
trec sute de ani până când
marcajele haotice nasc într-un semen
un gând firav de luptă
şi-atunci
ce credeam noi că e dezgustător şi pervers
devine literă de lege
într-o lume pusă pe trăit



Dulcele fanatism

cred în gloria târzie a fiinţei mele
ridicată la rangul de neînţelegere peste anotimpul carnal
cred în fiecare secundă bântuită de îndoială şi nefiresc
cred în linguşeli şi îmbogăţiri peste noapte
unde palatele se construiesc pentru femei
ce descoperă lumi în aburul cafelei
cred în albul predestinat
în sminteala poeţilor
cred în continente născute
din cenuşa unor soldaţi însetaţi de mărire
dar mai presus de toate
cred în absurdul prelungit în fiinţa mea bolnavă
peste care se va aşeza o întreagă istorie