ÎNVIEREA

Ard bisericile, azi, în focuri,
Este ziua sfântă-a Invierii,
Lumânări aprinse, pe alocuri,
Un miracol îl redau vederii...

Pentru ce mi-ați dat zădărnicia,
Prefăcându-mi visu-n foc de paie
Și m-ați însoțit cu sărăcia,
Sufletu-mi arzând ca o văpaie?...



Ce păcate v-am făcut, eu, vouă,
De mi-ați dat doar dor și neputere,
Împletindu-le pe amândouă
Și din visuri mi-ați făcut durere?...

M-ați făcut să jur, plângând cu sânge,
Că-mi voi duce visul mai departe,
Dar, simții cum visul meu se frânge
Și cum totul se sfârșește-n moarte...

Pentru voi m-am răstignit pe cruce,
Am purtat, din spini arzând, coroană
Și-a pierit un vis, fără s-apuce
Să vă las Lumina, drept Icoană...

Câți mai cred că Eu vă sunt păstorul,
Despărțind Lumina de-ntuneric
Și mai simt, din când în când, fiorul
Unui colț de Rai, tărâm feeric?...

Nu v-am dat dovezi, eu, vouă,
Că-s lăstar de viță-mpărătească,
Că pot transforma amaru-n rouă,
Din nisip, spic auriu să crească?...

Câți din voi mai simt și-acum fiorul
Unui strigăt de dureri cumplite,
Cuielor ce mi-au străpuns piciorul,
Unei vieți fără păcat, jertfite?...

Prea târzii regretele eterne,
Lumea nu m-a cunoscut pe mine,
Fericit e cel ce știe cerne
Alegând cărarea mea spre bine!...

Dar, veni-va clipa de Lumină,
Înapoi, la voi, mă voi întoarce,
Voi alege grâul de neghină,
Lâna fericirii o voi toarce!...

 

 

INTANGIBILĂ IUBIRE



Dumnezeu mi-a dat cuvântul
Să-i împodobesc veșmântul,
Doar cu flori și nestemate
Și cu vise fermecate...

Artizan făcu din mine
Și păstor peste rubine,
Făurind mărgăritare
Și povești fermecătoare...

Mi-a dat aripi, nu castele,
Darul de-a zbura spre stele,
Străbătând zarea albastră
Ca o pasăre măiastră...

Mi-a dat haruri și putere,
Poezia, ca avere,
Dar și lacrimi între pleoape,
Dorul de-a te-avea aproape...

Așeză-ntre noi o stâncă
Și-o prăpastie adâncă,
Să nu pot s-ajung la tine,
Peste puntea de suspine...

Intangibilă iubire,
Zbor difuz spre nemurire...
Paradis respins de soartă,
Cu trei lacăte la poartă...  

 

PÂNĂ UNDE, PÂNĂ CÂND?...



Până când să port povara, Doamne,
Unui vechi și tainic legământ?...
C-am ajuns în pragul astei toamne,
Tot slujind mirificul cuvânt...

El mi-a dat și hrana și puterea
Să străbat cărările cu spini,
Am oftat când am simțit durerea
Veșnicei cununi de mărăcini...

N-am cerut nici ode nici simbrie,
Am slujit atât cât am putut,
Scrijelind cuvinte pe hârtie,
Ca olarul, vasul său din lut...

Respectatu-mi-am ursita veche,
Întețind făclia unui rug,
Ca țăranul, țarina străveche,
Apăsând pe coarnele de plug...

Rareori simții, pe frunte, boarea
Tainicului vânt răcoritor,
Dar, mi-am șters, cu mâneca, sudoarea
Și-ndurai sortirea răbdător...

Mi-oi lăsa memoria eternă,
Mi-o fi scris să fiu măreț poet,
Într-o zi, sub cap, voi pune pernă
Și-oi pleca din lume,-ncet, încet...

N-am să-mi strig durerea-n gura mare,
Tu m-auzi și când te strig în gând,
Dar, rosti-voi veșnica-ntrebare -
Doamne, până unde, până când?...