Dialogul viu al Gabrielei Maria Bălă – în planul creației literare – cu spiritul poemelor tatălui său, profesorul Dumitru Bălă, din Vârtop (Dolj), se dovedește, finalmente, inspirat și rodnic.  Stârnită de mențiunea olografă a acestuia, dintr-un caiet de creație (al său), descoperită la vreun an și jumătate după trecerea în eternitate a înțeleptului și vrednicului de pomenire tată al ei -, Gabriela Maria Bălă s-a avântat, temerar, în clădirea prezentului volum de versuri. Și-a asumat cu strășnicie o asemenea misiune, complexă și deloc ușoară, cu un soi de cutezanță, dar și cu încrederea, desăvârșită, că poate duce la capăt o asemenea sarcină testamentară.  
Intuiția feminină, împreună cu certa vocație pedagogică, a impulsionat-o să purceadă la drum (drumul creației lirice) cu pași mărunți, la început, apoi bine, tot mai bine consolidați, asigurând o gradație binevenită întregului său demers creator și edificării volumului pe care l-a încununat cu titlul scris de tatăl său, De mână cu fata mea prin LANUL DE CUVINTE, poem într-un vers, poem-metaforă cu vibrații ontologice și de transmitere a stafetei nevăzute a poeziei, de la tată la fiică, iar, într-o posibilă perspectivă, de la fiică, Maria Gabriela, la copila acesteia: Kiana - acum, prințesă la vârsta visurilor în floare: 18 ani -, apoi la nepotul, Alexandru, vărul Kianei – cavaler geto-dac, bătând, tot mai puternic, la porțile adolescenței, cu lancea aspirațiilor înalte.


Volumul este conceput și croit ca un veritabil jurnal de creație: poemele autoarei sunt alternate cu acelea ale tatălui său, cu care intră în consonanță și dau naștere, pas cu pas, alegoriei idealului Unirii: Hora Soarelui.
Fluxul horal al versurilor este sincopat, din când în când, de notații/ reflecții autoreferențiale, pendulări în timp, salturi din prezent în trecut, iar, mai târziu, cu propensiuni spre viitor.
Aplicând tehnica discontinuității timpului, Gabriela Maria Bălă ne face să bănuim că și-a însușit, voit ori prin revelație postmodernistă, canonul romanului de tip puzzle, la care face un inteligent recurs. Roman liric, în cazul de față.
Talentul și sensibilitatea autoarei, capacitatea de a trăi, de a-și retrăi cu intensitate copilăria, adolescența, primele cercuri ale maturității și împlinirilor ca mamă, naturalețea, dezinvoltura și puterea de a transmite emoția artistică  sunt, în ceea ce o privește, dincolo de orice îndoială.
A rezultat, la capătul acestui drum creator, un album liric cu virtuți indiscutabile, în care augmentarea, progresivă, a densității mesajului poetic, gradarea (ascendentă) a tensiunii lirice, cu accente dramatice din ce în ce mai evidente, la un moment dat, sunt lăudabile.
Un alt atu al cărții – ilustrată cu fotografii-poem, fotografii-stări-de-spirit, create de fratele autoarei, profesorul de engleză Cristian Bălă, care continuă destinul profesional al tatălui lor, chiar la școala din Vârtop, unde acesta s-a dăruit carierei pedagogice patru decenii – este acela că această micuță bijuterie editorială nu s-a vrut și nu este o litanie în piatră, nici o doină de jale ori un bocet (cu peremptorii și firești ecouri tragice).
Florilegiul liric al doamnei Gabriela Maria Bălă nu este, așadar, o carte despre moarte ori pur comemorativă – ci, dimpotrivă: o carte a bucuriei de a trăi, o carte a vieții care se perpetuează, de la tată/ de la părinți la fiică/ la fii, iar de la ei la copiii lor și, mai departe, la viitorii nepoți, ai acestora, într-o infinire impetuoasă și angelică de generații, care înmuguresc una din alta, dau mlădițe, lăstăresc, apoi cresc, se maturizează, ating apogeul, rodesc, predau  stafeta vârstelor, a continuității, a nemuririi sufletului și spiritului, altor și altor urmași…
Putem afirma, încercând să păstrăm proporțiile, că volumul de versuri al Gabrielei Maria Bălă, împletite cu acelea ale tatălui său, Dumitru Bălă, au – mai ales în partea a doua – rezonanțe de Oratoriu bizantin, translând subtil spre Oda bucuriei (aleasă ca Imn oficial al Uniunii Europene, cu capitala la Bruxelles).
Părțile cele mai sprințare ale acestei cărți abordează sonuri strălucitoare de Cantată oltenească și  Cavatină flamandă, de care soțul său: Jaak, prințesa lor: Kiana și verișorul ei, Alexandru pot fi, cu adevărat, mândri.
Întreaga construcție literară se situează, parcă, sub geana fulgurațiilor de spirit energic, frenetic și cuceritor din cele patru tablouri antologice, patru anotimpuri străfulgerate de lumina bucuriei plenare, fără sfârșit, a celor patru piese de maximă virtuozitate din Anotimpurile de Antonio Vivaldi.
Aidoma amintitului teozof și compozitor de geniu, reprezentant neîntrecut al barocului venețian, de acum trei secole (de care Bach a fost atât de fascinat încât i-a copiat și calchiat, la începuturile carierei sale componistice, multe motive din cele aproape 800 de lucrări lăsate de Vivaldi ca moștenire-tezaur al posterității sale), Gabriela Maria Bălă încearcă să reprezinte, prin mijloacele specifice poeziei, vârstele omului și interacțiunea sa cu cosmosul, cu Dumnezeirea.
Ea nu-și propune, deocamdată, să preia tehnicile imitative ori haloul sinesteziei – de la imitarea, fie și fulgurantă, a sunetelor magice ale naturii (ciripitul păsărilor, zumzetul albinelor, murmurul izvoarelor, șuierul crivățului ori tăcerile cromatice atât de explozive ale fluturilor!), dar intră, câteodată, părelnic întâmplător, în consonanță cu acestea, lăsându-ne seducția de a spera, cândva, la aprofundarea explorării unor asemenea tărâmuri sonore copleșitoare.
Și, totuși, anumite secvențe din volumul Gabrielei Maria Bălă ne duc, fie și fugitiv, cu gândul la o horbotă de sonorități specifice unei formații instrumentale de coarde - cu opt, nouă, zece interpreți (virtuozi la  vioară, violă, violoncel, contrabas), printre care s-a strecurat, zâmbind a veșnicie, și străvechea liră a tracului Orfeu: cobza noastră năzdrăvană, precum și o magică harpă, cu sclipiri feeric-serafice.
Universul liric din poemele îngemănate ale Fiicei și Tatălui (Gabriela Maria Bălă & Dumitru Bălă) pare a se lăsa ocrotit de holograma Pomului vieții (Axis mundi), simbol al cosmosului viu, în veșnică regenerare – conform lui Mircea Eliade -, al vieții în necontenită înflorire și al ascensiunii spre cer, facilitând comuniunea între cele trei niveluri: din adâncime – prin rădăcini; de la suprafața Pământului – prin trunchi și crengile din partea sa de jos; din cer (aspirația spre Absolut) – prin ramurile-săgeată din vârful coronamentului. Simbol al dialogului necontenit dintre Pământ și cer -, Pomul vieții constituie o autentică pavăză divină a întregului areal al gândirii de la om până la cosmos. Seva acestui Arbore cosmic miraculos/ Pomul vieții este însăși roua cerească (sudoarea privighetorilor ce s-au ostenit toată noaptea cântând…– roua, după definiția indimenticabilă a Lucian Blaga). Fructele sale sunt cvasi-inaccesibile muritorilor neinițiați, ne-iluminați, ne-îndumnezeiți - deoarece transmit taina nemuririi. Pomul vieții își are obârșiile în neoliticul Europei Vechi, al cărei leagăn a fost recunoscut de toți istoricii și arheologii de ispravă ai lumii, începând cu americanca Maria Gimbutas, ca fiind spațiul nostru strămoșesc, proto-getic, de unde cultura și civilizația ancestrale au radiat spre toate punctele cardinale, nu doar pe bătrânul nostru continent, ci chiar până în India și China. Explicația dată de experții de pe mapamond este cât se poate de simplă: în timpul marii glaciațiuni, singurul spațiu locuit era cel de la sudul Carpaților Meridionali, de pe teritoriul României de azi, întrucât calota de gheață polară nu putuse trece de arcul carpatin. În plus, aici exista un foarte bogat bazin hidrografic și munți de sare, fără de care viața umană  nu poate fi posibilă.
Un interes extrem de mare a stârnit, printre specialiști, realitatea că, în Moesia Inferior, în părțile noastre dobrogene, pe șapte monumente funerare: cinci la Tomis, două la Capidava; șase din marmură, unul singur din calcar, este sculptat motivul Pomului vieții. Stelele funerare din zona amintită includ un erou călare, intrat în istorie sub denumirea de Cavalerul Trac, posibil zeu chtonic, ceea ce – conjugat cu Legile Belagine/ Legile Frumoase primite direct de la Hestia, propovăduite apoi de Zamolxe (cu o mie cinci sute de ani înainte de Hristos), remodelate, ridicate pe o treaptă superioară de Zalmoxe (precursor și el al lui Iisus) – explică de ce strămoșii noștri au înțeles rapid esența creștinismului, pe care și l-au însușit fără probleme, fiind în consonanță cu credința lor într-un unic Dumnezeu.

Încheiem această acoladă lămuritoare, transmițând felicitări tuturor celor implicați în realizarea acestui insolit proiect editorial și în lansarea cărții gândite și create de doamna Gabriela Maria Bălă, lansare programată la Casa Universitarilor din Craiova, în după amiaza zilei de 10 martie 2018 !
Născută la doi pași de Vârtop, în cătunul patriarhal cu nume voievodal: Domnul Tudor, mama autoarei – Maria și tatăl, botezat în lumina Marelui Mucenic Dumitru, Izvorâtorul de Mir,  au constituit dintotdeauna, constituie și acum, după ce Tati își dă binețe cu îngerii, modele demne de urmat.
De la părinții săi - panduri ai Spiritului Olteniei din veac -, sensibila poetă Gabriela Maria Bălă a moștenit și duce cu fervoare, mai departe, harul omeniei, generozității și blândeței, idealurile de viață (morale și civice) concentrate în cuvinte emblematice pentru neamul nostru: cinste, corectitudine și modestie, bună voire, îngăduință și armonie, conștiință și demnitate națională, prețuire a Sfintei Sfintelor noastre: Limba Română, iubire ardentă față de istoria glorioasă și față de glia străbună, dialog permanent, interactiv, cu natura, credință puternică în Dumnezeu și în virtuțile de Pasăre Phoenix ale poporului român.
Prin volumul lansat în martie 2018, Gabriela Maria Bălă intră promițător, tandru și surâzător pe tărâmul tainic al poeziei, logodită cu steaua veșnic vie a marilor noștri creatori și a tătânelui său, profesorul-poet Dumitru Bălă, prețuit de Magistrul Al. Piru, de Adrian Păunescu și de Marin Sorescu.
Biruința artistică a Gabrielei Maria Bălă este una reală și admirabilă, cu atât mai demnă de a fi prețuită și evidențiată, cu cât domnia sa trăiește, de două decenii, la 2.000 de km depărtare de ulița copilăriei sale, în serenisimul Regat al Belgiei, mai precis în zona mirifică a semeților, neînfrânților Cavaleri Flamanzi.
Volumul de poeme căruia Gabriela Maria Bălă i-a dat viață probează – la modul irevocabil – că este mistuită de dorul de obârșii, de plaiurile natale, de Casa vegheată fără încetare de chipurile Mamei Maria și Tatălui, Dumitru. Dorul de Acasă rămâne aprins  întru veșnicie în inima Gabrielei Maria, unde arde, arde, arde: torță de nestins precum inima pe care legendarul Danko și-a smuls-o din piept pentru a lumina, prin bezna veacurilor, Calea, Adevărul și Viața semenilor săi. Să o felicităm pe autoare pentru calea de lumină pe care a deschis-o în sufletele cititorilor săi și să o încredințăm că vom aștepta cu interes viitoarele sale apariții editoriale.