Luminos ca un rug aprins, hrănit de un foc lăuntric venit din străvechime, cu valențe spirituale eclatante -, Ion Dobrescu (pseudonim literar: Irimia Gotu) este un Fiu inconfundabil al Olteniei, al capitalei acestei provincii istorice românești de magnitudine maximă: Craiova și, desigur, al vetrei obârșiilor sale: Breasta, la doi pași de Bănie, comuna  celebrului, în veac, bărbat de stat Constantin Argetoianu, din stirpea Brătienilor, ca fler politic și rol de jolly-jocker pe arena României.
    Născut în zodia Capricornului, în sfânta zi de 15 ianuarie, când, în 1850, era consemnată, în acte, venirea pe lume a Poetului nostru Național: Mihai Eminescu, dar la distanță de 87 de ani -, Ion Dobrescu era, în ultimul deceniu al secolului XX, stâlp de pridvor și cariatidă, fronton, grindă și contrafort al cotidianului regional independent Cuvântul Libertății.
    Personalitate complexă și carismatică, înainte de toate publicist comentator (rangul cel mai înalt, dar fără obligații de ordin administrativ, dintr-o redacție de presă scrisă), jurnalist cu larg orizont și arie de abordare, prozator școlit sub piramidele operelor cu aură clasică create de Alexandru Odobescu, Alecu Russo, Nicolae Bălcescu, dar și de Alexandru Vlahuță, Al. Brătescu-Voinești, Gala Galaction ori chiar sub verbul fie subtil și rafinat, fie energic, meridional și nervos al lui Mateiu Caragiale, Alexandru Macedonski, Tudor Arghezi și Dumitru Radu Popescu -, Ion Dobrescu (Irimia Gotu) este acum cu noi, există prin adierea duhului său strălucitor, ne învăluie în lumina iubirii și iertării sale ocrotitoare, în bonomia, altruismul și generozitatea sa.

    Întărim afirmația de mai sus, ținând să subliniem, cu tărie, câteva fapte devenite istorie: în anii de crepuscul ai evului de chihlimbar, de foc și de cucută, Nicolae Ceaușescu, adică atunci când România fusese pusă la zid, izolată, ostracizată, diabolizată de marea finanță mondială (care ne obligase să plătim, în avans, datoria externă, dar acum susține cu totul alte aberații), când, după seismul din 4 martie 1977 și după căderea inexplicabilă a sistemului energetic național (printr-un semnal satanist venit de pe un satelit militar), deși zecile de termocentrale și hidrocentrale funcționau la parametri optimi, în acei ani când șurubul economisirilor se strânsese până la plesnire, până la implozie -, Ion Dobrescu izbutea, prin taine numai de el știute (și, probabil, de primarii de atunci și de ing. Radu Mironovici), să asigure, lunar, sute de mii de tone de cărbune, astfel încât rețeaua de termoficare a Cetății Băniei să nu cunoască sincope, să nu-i lase pe craioveni în frig.
O altă faptă memorabilă: la începutul anilor 90, când campionul național și balcanic Petre Deca, devenit antrenor de box, era pe punctul iminent de a-și pierde viața, dacă nu i se făcea urgent o anumită operație chirurgicală, pentru care specialiști nu erau decât la Târgu Mureș -, Igor Dobrescu (care mai era alintat și cu apelativele Nonel, Micuțul, deși el era din neamul urieșilor, al titanilor, al atlanților!) a pus imediat mâna pe telefon, chit că nu cunoștea pe nimeni la acea clinică transilvană, izbutind performanța de a programa, peste rând, operarea grabnică a lui Petre Deca, maestru al sportului.
Marele campion avea să mai trăiască ani mulți după acel moment decisiv, trecând, în fiecare an, mai ales primăvara și vara, prin redacția cotidianului Cuvântul Libertății, pentru a-i mulțumi salvatorului său.
Jurnalist de investigație de certă vocație și reporter de talent irefragabil, Ion Dobrescu a atacat, cu consecvență, problemele spinoase ce puteau izbucni ori chiar apăreau, instantaneu, în orizontul vieții sociale a craiovenilor, a doljenilor, în genere, a tuturor  trăitorilor din spațiul magic al Olteniei.
O dovedesc sutele de asemenea articole scrise – cu siguranță și echilibru, cu frenezie și dragoste pentru comunitățile din această parte de țară – despre temele vitale ale acestor ani învolburați.
…Mai tânăr cu patru ani decât Eugen Simion și Nichita Stănescu, cu doi – față de acad. Răzvan Theodorescu și Tudor Octavian, cu unul față de Marin Sorescu -, protagonistul acestei prefețe, Ion Dobrescu, este leat cu actorii Dorel Vișan, Marin Moraru, Constantin Diplan, Jane Fonda, Dustin Hoffman, dar și cu mari regizori precum Claude Lelouch și Alexandru Tatos.
La nivel global, în anul nașterii sale, 1937, nori negri, nori grei și amenințători își arătau colții deasupra omenirii. Militariștii japonezi invadau China. Peste un an, Germania anexează Austria, după care ocupă Cehoslovacia și dezlănțuie cel de-al doilea război mondial (1939).
Cu toate acestea, scriitorii veritabili își continuă marșul creator. Dramaturgul Eugene O Neill primise, în 1936, Premiul Nobel pentru Literatură, iar, în Argentina, Borges publică Istoria universală a infamiei. Steinbeck scrie, în 1937, Oameni și șoareci, respectiv, Căluțul roib, iar în România, Lucian Blaga încredințează tiparului studiul său fundamental Geneza metaforei.
Copăcel-copăcel se duce și războiul, Ion Dobrescu urmează cursurile primare și gimnaziale la Școala Obedeanu (desființată acum, în zorii mileniului al treilea, deși era de două ori centenară, fiind instituția de învățământ cea mai veche din Bănie), iar pe cele liceale la Colegiul Național Nicolae Bălcescu/ Carol I din Craiova.
La vârsta de 18 ani, în 1955, încă licean, Ion Dobrescu își ia inima în dinți și debutează cu proza scurtă Prietenii în cotidianul regional al Olteniei: Înainte, înființat la 9 septembrie 1944, cu apariție neîntreruptă până la 25 decembrie 1989.
Izbutește, apoi, performanța de a intra la Institutul de Artă Teatrală și Cinematografică I.L. Caragiale / I.A.T.C. din București, fiind doi ani (1956-1958) student la clasa de actorie a celebrissimei Dina Cocea, una dintre fiicele virulentului pamfletar N.D. Cocea.
Renunță la ispitele artei de la luminile rampei și o ia de la capăt, la Universitatea din București, în cadrul Facultății de Limba și Literatura Română, care îi acordă licența de profesor în 1963.
Își începe cariera didactică la Școala Românească din Reghin, devine – prin empatie și rezonanță astrală cu codrii de brazi albi din Carpați - ucenic al renumiților lutieri/ făurari de viori de aici, încercând apoi, zeci de ani, să implementeze în paginile sale de proză taina sunetelor nepereche ale instrumentului incandescent din care unduirile Baladei lui Ciprian Porumbescu, bine temperate de Ion Voicu, aveau să-l bulverseze întreaga viață, amintindu-i, mereu și mereu, că este român, neam de Basarabi, de Craiovești, de Brâncoveni și de Brâncuși, pentru care apărarea identității spirituale și culturale a neamului său merge, umăr la umăr, cu credința în vechile mituri ale pelasgilor și dacilor.
Cucerit definitiv de duhul lui Tudor Vladimirescu și de strigătul de luptă al acestuia: Patria este norodul, iar nu tagma jefuitorilor, și-a închinat viața cuvântului – arma cu bătaia cea mai lungă -, asumându-și cearcănul temerilor și durerilor semenilor săi, pe care se străduia, din răsputeri, să le domolească, să le curme.
Din inima cuibului de vulturi transilvani ai Reghinului, profesorul Ion Dobrescu face saltul spectaculos, peste Carpații Meridionali și se întemeiază direct în Capitala patriei noastre, la faimosul Liceu Gheorghe Lazăr din București. Numai că, dintr-un cuib de vulturi cutezători, a plonjat, cu inocență, direct într-o șerpărie clocotitoare, de neimaginat.
Jocuri de culise draconice, dorul de casă, de Acasă, vocea tot mai tânguitoare, mișcătoare a părinților îl determină să-i spună Pa! Capitalei, cu toate minunile ei otrăvite, revenind în urbea copilăriei și adolescenței sale: Craiova, zămislită pe temeliile cetății milenare Pelendava (capitala tribului getic al pelilor), menționată pe harta, din antichitate, numită Tabula Peutingeriana, acum vreo 1.788 de ani.
Revine, așadar, în Oltenia celor 700 (șapte sute) de situri arheologice geto-dacice.
Se refugiază în imperiul în care Soarele nu apune niciodată: acela al cuvântului scris, fiind, grație excelenței sale, colaborator de nădejde al cotidianului Înainte și al revistei de cultură Ramuri, cu atribuții fundamentale și statut de salariat la departamentele de marketing și publicitate.
Se afirmă ca autor de scenarii radiofonice și de filme documentare (Made in Africa – 1966, Cornul bogăției – 1979).
În colaborare cu Adrian Petringenaru (ex-coleg în redacția cotidianului regional Înainte, primul român cu doctorat în BRÂNCUȘI, la Paris, cunoscut regizor artistic) scrie scenariul filmului de lung metraj, film de artă, Desprinderea de țărm.
Joacă în filme de top: Rug și flacără (după romanul omonim al clujeanului Eugen Uricaru) și Femeia din Ursa Mare (ambele regizate de Adrian Petringenaru, pe afișul primului, în distribuție, apărând numele Ion Dobrescu, iar pe cel de-al doilea: Igor Dobrescu).
Ca scriitor, este lansat, la nivel național, în 1968, de revista Luceafărul, hebdomadar al Uniunii Scriitorilor din România, care-i publică proza scurtă Câmpiile verzi, titlu pe care îl va avea și volumul din 1984, gerat de Editura Eminescu din București, volum semnat Irimia Gotu.
Cu nouă ani înainte, tot în Capitală, publicase volumul de reportaje Pământ oltenesc (1973). Este inclus în volumele antologice Zarea purpurie (Ed. Eminescu, 1974), respectiv, Cununi în piatră, cununi în lut (Ed. Scrisul Românesc, 1974).
Din primele luni ale anului 1990, Ion Dobrescu este încadrat la cotidianul regional Cuvântul Libertății, ca publicist comentator.
În calitate de redactor șef al acestui ziar, împreună cu principalii mei colaboratori, Mircea Canțăr (redactor șef adjunct), Romulus Turbatu (secretar general de redacție), Silvestru Filimon (contabil șef), Iancu Nenoiu (șef departament transporturi, aprovizionare, desfacere), l-am antrenat pe colegul și prietenul Ion Dobrescu/ Irimia Gotu în rezolvarea celor mai stringente probleme curente (în afara sarcinilor redacționale), de la aprovizionarea cu hârtie (din Moldova, de la Letea Bacău), până la modernizarea rețelei de distribuție a presei (38 de chioșcuri), cumpărarea, din Franța, a rotativei offset cu șase grupuri de imprimare, până la achiziționarea de automobile (inclusiv Espero, ARO, Dacia - două, OLTCIT - patru, microbuz Wolkschvagen), laborator foto digital (primul nou-nouț adus în țara noastră, importat direct de la producătorul din Japonia), dar și în organizarea colocviilor naționale și a reuniunilor Comitetului Director al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, găzduite periodic de Craiova.
Ion Dobrescu a fost unicul meu colaborator căruia orice obiectiv îi încredințam eram sigur că îl atinge, oricât de dificil ar fi fost acesta.
Prietenos din fire, comunicativ, sociabil -, radia lumină și bunătate, încredere și optimism, energie și vitalitate debordante.
Era un român sadea, oltean până-n plăsele, cum ar zice Nicolae Dan Fruntelată, un dac get-beget, profesionist de excepție, soț ideal, tată onest, decent și binevoitor, cu suflet surâzător ca apa limpede de izvor, veșnic tânăr și înțelegător, candid și cristalin precum clopoțelul imaculat și delicat al ghiocelului abia răsărind de sub zăpezi, înțelept precum vulturul din specia zăgan, săritor și grabnic ajutător aidoma Maicii Domnului.
Avea darul și harul de a cuceri, fără efort, oamenii, captându-le atenția, convingându-i – ca un manager de vocație – că este în interesul lor absolut să rezolve cutare ori cutare problemă, chiar dacă aceea era rodul gândirii și voinței sale exclusive.
                *
Revelionul 1998 l-am petrecut împreună cu familiile noastre, la Restaurantul Militar din Craiova, alături de colegi-prieteni și de consoartele acestora: Nuți și Nicu Dolea, Nina și Virgil Dumitrescu, Severica și ………..Cerchez.
În primăvara aceluiași an, 1998, Ion Dobrescu a fost motorul principal în antamarea și organizarea sărbătoririi, de 8 Martie, a colegelor și partenerelor noastre, în aer liber, în preajma Casei Vânătorului din pădurea Rojiște-Bratovoești. Atmosfera a fost magnifică, reconfortantă.
Peste nici patru săptămâni, în noaptea de 4-5 aprilie 1998, inima prietenului și bravului canonier de cursă lungă – în domeniul mistuitor al cuvântului scris – a explodat, pur și simplu.
A apucat să-i ceară soției sale, Anca Dobrescu, să-i transmită fiului lor, Marius, că l-a iubit, că îi iubește.
Apoi s-a născut în ceruri, brusc, într-o nouă dimensiune spirituală – de la a cărei înălțime ne ocrotește și acum, și întotdeauna, cu statura sau umană și intelectuală impresionantă, de atlant al spiritului solar al Olteniei – spiritul românesc la modul absolut, cum îl definește Adrian Păunescu, măduva romanității noastre, conform istoricului Nicolae Iorga, epicentrul spiritului românesc, după acad. Dan Simonescu.
…Torță în viforul vremurilor, Ion Dobrescu a lăsat, risipite prin sertare de birou ori pe rafturi de bibliotecă, scenariul de film Zodie bună, Marie, piesa de teatru Dulceață de gutui, fragmente din romanul Rătăcitorul.
La cinci ani după decesul său, Ion Dobrescu a primit titlul de Cetățean de Onoare al Craiovei (2003). Iar în cadrul solemnității de comemorare, din 2008, de la Muzeul de Artă din Craiova, prin grija familiei, a fost lansat volumul de proză Desprinderea de țărm.
                    *
Și o ultimă lămurire: între copertele acestui volum – structurat ca o posibilă hologramă a unui tunel al timpului, dinspre anul teluric ultim al lui Ion Dobrescu spre înapoi… - am adunat o parte infimă dintre sutele, multele sute de articole scrise de el, într-o paletă publicistică extrem de vastă și de complexă. Reunind, în fapt, TOATE genurile specifice presei scrise.
Le-am ales doar pe acestea din pricina faptului că, la Biblioteca Județeană AMAN – Dolj, colecțiile cu primul cotidian postdecembrist al Olteniei: Cuvântul Libertății (format mare din 5 februarie 1991, răstimp de un deceniu și mai bine…), devorate de mii, de zeci de mii de cititori, se prezintă în condiții grele. Sordide.
Nu-i de vină nimeni, de la Bibliotecă, ci doar calitatea efemeră a hârtiei de ziar (care s-a măcinat, în timp), calitatea execrabilă a tiparului înalt (până ne-am cumpărat propria tipografie), litera puchinoasă cu care erau culese textele, pentru a încăpea multă, cât mai multă materie: maximum de informație, în minimum de spațiu.
Volumul se constituie, sperăm, într-un semn de lumină – smerit omagiu, la comemorarea a 20 de ani de la trecerea în eternitate a jurnalistului universal Ion Dobrescu, una și aceeași persoană cu scriitorul Irimia Gotu, cu marele iubitor, slujitor și comentator de teatru, de film, adevărat istoric al clipei din amurgul secolului XX.
                    *
După comemorarea de acum zece ani a lui Ion Dobrescu -, Virgil Dumitrescu conchidea, pe bună dreptate, într-un săptămânal craiovean: „Din articolele sale de presă făcuse un veritabil jurnal de front, etalându-și crezul și apărându-i pe oameni.”.
Am preferat titlul Proba de foc știind, din interior, cât de dură este profesia de gazetar într-o redacție de cotidian, unde fiecare zi înseamnă un nou și necruțător război cu faptele, cu evenimentele, cu documentarea riguroasă și redactarea contracronometru, pentru a nu întârzia ediția de mâine a ziarului.
Doamne, iartă-ne ! Doamne îți mulțumim !