Orașul fremăta de Liniște. Liniștea era impresionată de orașul cu străzi iluminate de lămpile cu gaz și de lumina tresărindă a focului din sobe, care își arunca, plin de timiditate, lumina pală și fragilă – în stradă.
Strada era pustie la ora aceea. Trotuarul – umed de la ploaia căzută cu câteva ceasuri în urmă. Liniștea însăși se constata pe ea însăși. Se putea auzi călăuzindu-și pașii pe străduțele pustii, luminate de lămpile cu gaz și de timiditatea focurilor din sobele micilor case. Liniștea se simțea jenată de absența oricărei concurențe. De partea cealaltă a ferestrelor strâmte, sărace, constata sărăcia oamenilor cinstiți și simpli, starea de uman conservată la gura sobelor pe lemne.
În drumul ei ușor confuz, Liniștea constată, în spatele unor ferestre de casă bătrânească, construită din lut și paie, un bătrân stând la o masă și scriind versuri premonitorii. Surprinzător, frecvența sufletească a bătrânului era similară cu aceea a Liniștii. El scria înțelegând-o, ea – îl înțelegea...
Nu a rămas în contemplare până la capăt. A plecat la un moment dat. A plecat la timp pentru a nu fi de față la viitorul despre care scria bătrânul. A plecat înțelegând că a venit vremea viitorului, a acelui viitor în care ea nu își mai are sensul, în care devine inoportună. Și astfel a cedat locul contemporaneității.