Trăim vremuri foarte tulburi și istoria trece pe lângă noi, fără să ne dăm seama, jucându-ne feste. În condițiile în care industria și agricultura au fost distruse, când populația consumă fructe și legume aduse din Australia, Asia de Sud-Est, America Latină, Turcia și Ungaria, când guvernanții drenează fondurile publice și împrumuturile externe spre propriile lor buzunare, când pădurile țării sunt jefuite fără milă, când tinerii și forța de muncă emigrează masiv, când fenomenul corupției s-a generalizat la toate nivelurile, când clanurile mafiote prosperă, iar taxele și impozitele cresc în fiecare an, viitorul României se prefigurează sumbru.
      Politicienii mărunți, care se pretind, vezi Doamne, bărbați de stat, își risipesc timpul și forțele în dezbateri sterile, urmărind doar perpetuarea la putere și umplerea buzunarelor proprii, fără să se preocupe de problemele vitale ale țării și ale populației, îngroșând, în cele din urmă, rândul celor care așteaptă la ușile procurorilor anticorupție.


      Ca și cum problemele noastre economice și sociale nu ne-ar fi de ajuns, au apărut numeroase voci, pretinse a fi autorizate de marile cancelarii occidentale, care azi pun sub semnul întrebării actualitatea statelor-națiuni sau chiar militează pentru redesenarea frontierelor stabilite în urma celor două războaie mondiale. Acestea sunt motivele pentru care ne-am gândit să adunăm într-o carte manoperele subversive întreprinse împotriva Statului Român unitar, orchestrate într-o amplă acțiune de dezinformare a publicului din țară și din străinătate și de intoxicare a liderilor mondiali, pe fondul turpitudinii, complicității sau indiferenței guvernanților români. Finalitatea acestor acțiuni îndreptate împotriva unității și suveranității României vizează, într-o primă fază, autonomia teritorială a unor regiuni, pe criterii etnice, urmată de federalizare, confederalizare sau chiar secesiune, într-o ultimă fază.
      Mircea Eliade, în studiul „Teroarea istoriei”, spunea: „Printre neamurile fără noroc, ne numărăm în frunte noi, Românii. Ca să supraviețuim în Istorie, ne-am istovit mai mult decât s-au cheltuit alte neamuri ca să cucerească pământul. [...] Neamul Românesc se va forma pe o întindere imensă – din Balcani și până în munții Tatrei – dar destinul lui politic va fi limitat la Dacia. Politicește, romanitatea sud-dunăreană va fi condamnată; ca și Thracia, după Alexandru Machedon, România orientală va servi destinele altora [...].
Toată lumea e de acord că dacii se aflau așezați pe pământul nostru cu cel puțin o mie de ani înainte de Christos, și cu toate acestea am fost singurul popor european căruia i s-a contestat dreptul de a stăpâni tara pe care au locuit-o moșii și strămoșii lui. Istoria Neamului Românesc n-a fost decât o lungă, necontenită, halucinantă hemoragie. Ne-am alcătuit într-un uragan și am crescut în vifor [...]”.
      Trebuie să recunoaștem că poporul român, a cărui etnogeneză în spațiul carpato-danubiano-pontic s-a cristalizat după războaiele daco-romane, a trăit, până la 1848, pe o altă bandă de timp, în comparație cu popoarele Europei Occidentale, fiind tributar, religios, cultural, politic și militar, puterilor politice de la fruntarii. În timp ce pământul românesc era pustiit de valurile succesive de migratori și locuitorii lui încercau să se salveze ca popor și să închege primele formațiuni statale, în vestul Europei se clădea o cultură materială și spirituală clasică. Așa se explică faptul că atunci când, la 1521, Neacșu din Câmpulung redacta primul document într-o limbă română arhaică, adresat judelui Johannes Benkner din Brașov, Boccaccio scrisese, cu aproape 200 de ani mai devreme, Decameronul, la 1359.
      Absența scrierilor românești timp de aproape 1000 de ani, este o simplă scorneală. Limba română a fost scrisă, în istoria sa, pe răbojuri cu vechi „rune” europene, pe documente cu alfabete latine, grecești, glagolitice, paleo-slave, alfabete de tranziție și în final din nou latine. Limba slavonă fusese introdusă în țările române înainte de Sinodul de la Ferrara-Florența, respectiv în secolele X-XII, după creștinarea bulgarilor. Prima tipăritură în limba română scrisă cu alfabet latin este Carte de rogacioni pentru evlavia homului chrestian, a lui Samuil Micu, tipărită la Viena în 1779. În Muntenia, la 1850, se tipărea, de către Jos Copaining, piesa Macbeth, a lui William Shakespeare, în limba română, cu alfabetul
chirilic de tranziție. Scrierea latină avea să fie introdusă, oficial, de către domnitorul Alexandru Ioan Cuza, abia în anul 1870.
      În ceea ce-i privește pe maghiari, aceștia, călăuziți de chazari, au rătăcit câteva secole până să ajungă în Pannonia, unde s-au sedentarizat și s-au catolicizat. Adoptarea religiei catolice s-a dovedit colacul lor de salvare ca nație. După sedentarizare și catolicizare forțată, ungurii au străbătut istoria când agățându-se de pulpana Papei de la Roma, când sprijinindu-se pe sabia împăratului de la Viena, mai apoi pe naziștii lui Hitler sau pe fasciștii lui Mussolini, pentru a cotropi și subjuga populațiile autohtone din jur.
      De când au apărut în Europa, ungurii au jinduit după Țara Ardealului, binecuvântată de Domnul, cum spunea Bălcescu, încât tratatul de la Trianon, prin care Ungaria a fost redusă la dimensiunile sale firești, a constituit o adevărată tragedie și o psihoză națională, un adevărat sindrom specific poporului ungar, Sindromul Trianon.
      1918 avea să fie anul astral pentru români, anul în care s-a făurit Statul Român Unitar, dar și anul în care vor începe acțiunile cercurilor iredentiste ungare pentru destrămarea lui.
      Argumentele invocate de către promotorii doctrinei pan maghiare pentru secesiunea Transilvaniei și alipirea ei ulterioară Ungariei vor fi identice cu cele formulate de către delegația ungară la Trianon: „Din punct de vedere intelectual şi economic Transilvania este cu o sută de ani mai avansată decât România, de aceea alipirea ei la România va avea o influenţă nefastă asupra dezvoltării sale şi poate provoca tulburări cât se poate de serioase”. Am dat acest citat pentru a demonstra că argumentele delegației ungare de la Trianon sunt reluate, azi, sub diferite forme, pentru a justifica autonomia comunității maghiare, sub formula „autonomia Ținutului Secuiesc”, în perspectiva secesiunii și alipirii lui la Ungaria.
      După mai bine de 90 de ani de la Trianon, într-o Românie membră a Uniunii Europene, în condițiile existenței unui tratat politic de bază cu Ungaria, sub privirile indiferente ale autorităților române, în ziua de 15 martie 2014 am asistat la un eveniment stupefiant: sărbătorirea maghiarilor de pretutindeni la Sfântul Gheorghe, un oraș situat în inima țării, la care a participat şi vicepremierul ungar Semjen Zsolt. Acesta a intrat în piața orașului, pavoazată cu drapele maghiare, alături de
Tamás Sándor, președintele Consiliului județean Covasna. Discursul vicepremierului ungar Semjen Zsolt a început cu o evocare istorică, a continuat cu o pledoarie autonomistă şi s-a încheiat cu o aluzie electorală în perspectiva scrutinului parlamentar din 6 aprilie 2015 din Ungaria, referitoare la beneficiile acordării de către actuala guvernare de la Budapesta a dublei cetăţenii pentru maghiarii din afara Ungariei.
      Oficialul ungar a spus textual: „În Uniunea Europeană autonomia şi autodeterminarea sunt o realitate naturală şi obişnuită, iar dacă pentru alţii acest lucru este posibil, atunci este posibil şi pentru maghiari, întrucât nu sunt un popor mai prejos decât altele.”
În fața mulțimii isterizate, Antal Árpád a ținut un discurs presărat cu scandări: „Autonomie!”, „Aici suntem acasă!”, „Să piară Trianonul!”, din care cităm: „Pe 15 Martie, maghiarii trebuie să-şi pună întrebarea dacă sunt destul de curajoşi pentru a-şi cere drepturile de a rămâne pe pământul natal şi de a le aminti celor care în urmă cu 95 de ani ne-au promis autonomie că promisiunile nu se prescriu. Iar reprezentanţii comunităţii maghiare, indiferent că sunt sau nu la guvernare, trebuie să lucreze întotdeauna pentru realizarea autonomiei Ţinutului Secuiesc şi pentru ca limba maghiară să devină oficială în Ţinutul Secuiesc, ca această regiune să devină una bogată şi prosperă… Acestea sunt ţelurile noastre şi pentru realizarea lor trebuie să muncim, fie că plouă, fie că bate vântul.”
      În fața unor astfel de manifestări, omul de bunăcredință nu mai înțelege dacă trăiește în România sau în Ungaria. Acesta este rezultatul politicii pașilor mărunți, inițiată de către UDMR încă de la înființare, care, iată, a dat roade. Vinovăția ne aparține nouă, românilor, în exclusivitate și nu avem nici o scuză, dacă ne uităm la alte țări, membre ale Uniunii Europene, în care trăiesc minorități naționale: Slovacia, Austria sau Ungaria.
      Care ar fi atitudinea autorităților ungare dacă românii din Ungaria ar sărbători ziua de 1 Decembrie într-un oraș unguresc, arborând steaguri tricolore românești? Dar, se vede că România este țara tuturor posibilităților, la noi, ca la nimeni! Pentru că actualul guvern al Ungariei este filo rus și este susținut, financiar, de la Moscova, le-am recomanda capetelor hungariste înfierbântate să se ocupe și de autonomia districtului Khamtys-Mansis, fostul district Ostiak-Vogul din Siberia
Occidentală, situat pe fluviul Obi, unde trăiesc aproape un milion de ostiaci și voguli, vorbitori de limbă maghiară primitivă. Dacă tot se trudesc din răsputeri să obțină autonomie pentru Ținutul Secuiesc, ni s-ar părea creștinește ca liderii ungurilor să fie preocupați și de soarta fraților lor rămași în ținuturile comune de baștină, în Siberia Occidentală. Pe de altă parte, într-o Europă unită, unde granițele dintre statele membre nu pot fi contestate, ungurii nu și-au mai găsit susținători pentru realizarea visurilor de stăpânire a Transilvaniei și de aceea se concentrează pe acțiunea de manipulare a opiniei publice internaționale și de intoxicare continuă a liderilor și factorilor de decizie europeni și caută, cu obstinație, sprijinul Moscovei.
      Suntem convinși că autonomia Ținutului Secuiesc este o himeră, iar cei care încearcă să o realizeze nu sunt decât niște trădători ai României.
      Nu avem pretenția că am tratat în mod exhaustiv acțiunile iredentiștilor maghiari și ale complicilor îndreptate împotriva unității și suveranității României. Această carte se vrea un semnal de alarmă pentru toți cetățenii de bună credință ai țării și mai ales pentru politicieni, guvernanți, magistrați, lucrători ai serviciilor de informații, militari, pentru tineretul care are sarcina sacră de a reuni pământurile românești în chenarul celor patru ape: Tisa, Dunăre, Marea Neagră și Nistru.
      Românii ar trebui să învețe din greșeli și să aibă foarte mare grijă pentru cine își dau votul. Până acum am avut un sistem de guvernământ în care cei mai incapabili de a guverna au fost aleşi de către cei mai incapabili de a produce, pentru care au fost recompensaţi cu bunuri şi servicii plătite prin confiscarea avuţiei şi a muncii unui număr de producători aflat în scădere continuă. Atenție mare, George Orwell spunea că „un popor care votează corupți, hoți și trădători nu este victimă! Este complice!”
      În situația în care nu se stopează corupția clasei politice, România riscă să aibă trei categorii de politicieni: care au făcut pușcărie, care fac pușcărie și care vor face pușcărie.
      La primul tur al alegerilor prezidențiale din luna noiembrie 2014 a apărut o nouă problemă – fracturarea politică a României. Ardealul a votat complet diferit de cele două provincii din Vechiul Regat. Privind
harta rezultatului scrutinului m-am îngrozit; aceasta ne aduce aminte de vremuri revolute, de perioada dualismului austro-ungar când Ardealul nu făcea parte, încă, din patria mamă. Vinovăția pentru această situație aparține în exclusivitate politicienilor și partidelor politice. Tragem un semnal de alarmă foarte serios: nimeni nu are voie să se joace cu unitatea și integritatea României!
      Animați de acest gând, am făcut o radiografie amplă, cu multe explicații detaliate, a marii intoxicări numite autonomia Ținutului secuiesc.