Doi piţigoi cu penele muiate în purpură se hârjonesc veseli pe o crenguţă de alun. Câteva raze de soare, văzându-i, s-au strecurat pe furiş, ciufulindu-le moţurile stacojii.
          - Cine a îndrăznit să-mi atingă pălăriuţa cea nouă?  se burzului arţăgos unul dintre Piţigoi având câţiva stropi galbeni pe aripi ca nişte pistrui.
          - Ce ţi-a venit, că doar n-ai crede, că am fost eu?  zise celălalt Piţigoi cu glas peltic, alintându-se. Aşa cum se obişnuise acasă, în cuibul rotund cocoţat pe-o tulpină de merişor înfrunzit.
          - A fost vântul; aşa face el dimineaţa: când se strecoară în pădure, e dornic de joacă! îi lămuri o Coţofană căţărată pe creanga unui stejar din apropiere.
          - Dar ce, vântul se joacă? întrebă curios Pistruiatul.  
          - Ba, încă cum! Odată, într-o vară, pe când mă aflam în dumbravă, m-a chemat, să ne jucăm de-a iarna!
          - Joc de-a iarna, vara!? Vrei să mă minţi! De unde aţi avut fulgi de zăpadă, să-i faceţi să cadă, precum spiriduşii de hermină din cer? îl contrazise intrigat Pistruiatul.
          - Ba să ştii nătăfleţule, că am avut! Ni le-au dat păpădiile! Le-am suflat de pe cap pălăriile, încât   ne-am îngropat până la brâu în zăpadă! Dacă nu ne-ar fi apucat seara şi vântul n-ar fi fost nevoit să treacă râul în caleaşca de aur a verii, ne-am fi putut trage cu săniuţa de pe derdeluşul acela din zare până în dumbrava dinspre soare răsare!

Cel care ne priveşte acum şi ne face semne cu mâna! Era alb, alb de zăpadă, încât noi l-am considerat Ursul nostru polar!
          - Aşa mai merge! se lăsă în sfârşit convins Pistruiatul. Dar dacă n-ar fi fost păpădiile, să vă dea pălăriile, ce-aţi fi făcut? Adio joc, adio iarnă!
          - Ai şi tu dreptate, că nu degeaba te-am ales să-mi fii prieten de joacă şi drumeţie! îi flată Piţigoiul glas alintat cu gândul că-l va determina, să intre în alt joc, inventat numai de el. Uite, Pistruiatule, la ce  m-am gândit! Îşi prelungi glasul, ţopăind mărunţel pe crenguţa de alun.
          - Ia spune-mi la ce te-ai gândit, că doar n-ai vrea să ne jucăm tot de-a iarna că pe câmp? Păpădiilor încă nu le-au crescut pălăriile şi nu avem de unde face rost de zăpadă!
          - Nu! De data aceasta eu îţi propun, să ne jucăm de-a oamenii buni!
          -  Ce joc prostesc mai este şi ăsta, că eu unul,  n-am auzit de el!?
          - Eu am auzit de la oameni. În livada lui Dragoş, pe care o vezi căţărată pe colina aceea năpădită de flori, copii se joacă zilnic de-a oamenii buni!
          - Păi, ce? Noi suntem copii? întrebă şi mai nedumerit Piţigoiul alintat.

          - Sigur că da! Ca şi copiii şi noi putem fi socotiţi copii-piţigoi! Până când vom creşte mari, aşa cum sunt părinţii noştri, mai avem atâtea primăveri şi veri şi tot atâtea toamne şi ierni de trecut. Eu unul am învăţat multe de la Dragoş şi prietenii lui. El, cât e ziulica de lungă, ajută florile şi pomii din livadă să crească!
          - Păi cum poate s-o facă, că doar nu vrei să spui că are puteri, precum zânele din pădurea noastră de cetini!?
          -  El le dăruieşte florilor şi pomilor dragoste şi iubire! Le sapă pământul la rădăcini să nu le înăbuşe buruienile şi le toarnă apă proaspătă adusă cu stropitoarea de la izvor. Primăvara, împreună cu bunicul, le curăţă ramurile copacilor de uscături şi omizi să le crească mlădiţele sănătoase  şi să poată rodi poame dulci şi tămâioase! Mie, într-o dimineaţă, Dragoş, fiindu-mi sete, mi-a dat  să beau rouă dintr-o floare de margaretă! Semăna cu o cupă de cleştar din care beau numai Voievozii!
          - Nu-i de ici, de colo, să-ţi potoleşti setea dintr-o cupă de margaretă! Dacă vrei, să ştii şi eu mi-am potolit setea dintr-o cupă de floare de măr domnesc! Atunci, soarele abia  răsărit pe grui, l-am simţit cum mă priveşte, înroşindu-şi obrajii, de parcă i se făcuse şi lui sete de rouă! I-am trimis pe-o ciocârlie câţiva stropi înfăşuraţi într-o petală de crin!
          - Înseamnă că nu îţi este străin jocul pe care ţi l-am propus! Ceea ce ai făcut tu, trimiţându-i Soarelui stropii de rouă cu care să-şi potolească setea face parte din jocul de-a oamenii buni ce ţi l-am propus! Fapta ta constituie un gest de iubire faţă de semenii din jur. Aşa cum procedează copiii şi oamenii buni.
          - M-ai convins, Pistruiatule! Tu eşti prietenul de care am nevoie şi iată ce-ţi propun…
          - Mă faci iar curios!
          - Îţi propun să mergem acuşica în livada lui Dragoş, să săvârşim o faptă bună, despre care sunt sigur, că se va duce vestea  în tot ţinutul!
          - Chiar!?
          - Am aflat că o biată Rândunică, abia sosită din ţările calde, şi-a frânt în zbor aripa şi, bolnavă cum este, nu poate să-şi construiască singură cuibul în care să-şi adăpostească puişorii. Cuibul i-a fost ruinat de către un răufăcător!
          - Păi de unde ştii tu toate acestea?
          - De la o altă Rândunică din livada de vişini de peste râu!
          - Lui Dragoş îi va fi greu să găsească prin toată livada firicele de raze şi iarbă cu care să-i împletească cuibul rândunicii! Hai să-l ajutăm noi!
          - Hai! Şi din câteva salturi în zbor cei doi Piţigoi au ajuns în livadă.  
          Pe Dragoş l-au găsit în faţa columbarului. Desena pe hârtia de calc,  întocmai ca un iscusit arhitect cu ajutorul compasului şi al creioanelor colorate, cuibul ce urma să-l construiască Rândunicii şi puilor ei. După ce l-a cercetat îndelung, i-a desenat conturul pe-o foaie albă de hârtie. Cuibul voia să semene cu cel al columbarului!
         Pe o măsuţă alăturată, rotundă, împletită din nuiele mlădioase de salcie, doctorul veterinar Sorinel Săbiuţă, chemat în grabă de băiat, ca să-i vindece aripa Rândunicii, îi oblojea rănile cu petale albe de flori, sub privirile îndurerate ale puişorilor ei, care-şi agitau pliscurile stacojii către cer, de parcă ar fi rostit o rugăciune tainică, ştiută numai de ei. Era un tratament special cu care sunt tratate toate Rândunelele considerate de oameni şi copii cuminţi cu inimi bune, ,,îngerii cerului!”
          Temerarii Piţigoi, lăsându-i pe cei doi să-şi vadă de ale lor s-au apucat grăbiţi de lucru. Cuibul Rândunici rănite, urma să i-l construiască sub streşina casei de lângă şopron, ferit de ploi şi furtună, să aibă mai multă lumină şi căldură, primită de la soare! A fost un du-te vino prin toată livada aducând în cioc fire subţiri de trandafir, muşchi violeţi, boabe de sulfină, mărgăritare de lut împletindu-le fir cu fir dându-i  contur rotund cuibului. Până spre seară, harnicii constructori au isprăvit de zidit căsuţa Rândunicii. Dacă te uitai mai atent, semăna cu un palat auriu de cleştar! Din interiorul lui, trei puişori zglobii îţi făceau veseli cu mâna! Când a venit Dragoş şi a văzut cuibul gata clădit, nu-i venea să-şi creadă ochilor cine înfăptuise minunea!
          - Cei doi Piţigoi m-au ajutat să-mi construiesc casa, Dragoş! l-a lămurit Rândunica şi băiatul a rămas mut de uimire:  „Cum de a fost posibil ca două făpturi atât de mici să fie în stare de fapte atât de mari!”
          - Înseamnă că şi păsările sunt la fel ca noi oamenii. Nu sunt nepăsătoare la necazurile şi grijile semenilor din jurul lor.
          Dragoş a vrut să le mulţumească celor doi Piţigoi cu inimi atât de bune. Când s-a apropiat de ramul pe care stăteau la fel de tăcuţi şi modeşti şi-au luat zborul pierzându-se în pădurea de peste râu. În urma lor pe cer a rămas azurul lăcrimat de razele de mărgean ale soarelui pregătit să treacă hotarul de purpură de dincolo de deal.
          În livadă coborâse înserarea ca o binecuvântare a liniştii venite de undeva, din înalt. În timp ce Dragoş se îndrepta mulţumit către casă îşi spuse cu glas tare, înadins de parcă ar fi voit să fie auzit de cineva:  ,,Ce bine ar fi dacă şi copiii ar învăţa să fie la fel de buni ca cei doi Piţigoi!...”