ARBORI DE SĂRUT

Vin la banchetul florilor târziu să-și urce vara vulturii în soare de vis iubirile din tată-n fiu
și de izbândă mierea în ulcioare!

Cei unsprezece mii căzuți în lut
i-aud migrând în obelisc pe-o zare și țara-i urcă-n arbori de sărut
din tricolorul gliei ce mă doare!



Lângă grumazul lor smerit de grâu o flacără în suflet mă-nfioară!
Mă simt datornic lutului stăpân să-i las zălog o inimă de pară!
 


 
 

O MIE NOUĂ SUTE ȘAPTE

Arde sămânța, rug la rădăcină, atâtea patimi de țăran, văpaie împroașcă-n suflet, cratere-genuni, urcând și-acum în valuri vâlvătaie!

Pe masă pâinea sângeră și-acum pelinul ierbii țipă să nu moară
și răscolesc conacele de scrum și parcă în adâncuri pluguri ară!

Doar muguri-n livezi neprihăniți tămăduiesc aceleași vechi fântâni că-mi pare roata celor obidiți
un răstignit răsuflet sub goruni!

Îngenunchez când cerul îl sărut și osul frunții lor mă înfioară
e-un semănat de inimi sub pământ, în holdele ce le cunoaște-o țară!
 

SCRISOAREA POETULUI CĂTRE ȚARĂ

Spune-mi maica mea de ce a trebuit să moară
cei unsprezece mii, fii ai tăi fluturându-și sufletul ca un steag alb de pace și sângele neodihnit doinind în flaute de tăcere
lângă atâtea lespezi albite de ploi!?

Spune-mi unde duc anotimpurile lor de tot cade frunza ruginită de nuc
iar coasele țipă de când tot vin și se duc!?
Alină-le maică odihna cu lacrimi de flaut

să mă pot scufunda tandru în iubirea de sine, să-i caut maică, să-i caut,
să le pot recunoaște din sate statuile cioplite din stânci de stejari românești!

Tu primește-mă maică, în fața mărilor atunci când se tânguie crângul,
atunci când e dus către altarul amiezii răstignit peste otava de nuferi
pe o cruce de doruri în azur!
 

Doamne, și cum se mai tânguie vântul, nechează un mânz peste pădurea cu pajura arsă; lasă-l să umble haihui
prin livezile nimănui
gătit cu mărgeane țesute din fir de mătase!

De-acum se aude cum bate la porțile dorului dând vamă tăcerea cuvintelor trecute de vămile somnului
mărturisindu-ne încețoșata câmpie - cea mai aleasă virtute!
 



 
 
















2
DESCÂNT DE STEA
 


 
 

ÎN PRIMĂVARA CU LILIAC ÎNFLORIT

Aproape de noi oștile stejarilor rămuroși îl întreabă cu vorbe de frunză
pe bătrânul Zamolxe,
îmbrăcat în zale de grâu și secară:

unde ne-am lăsat pământurile și casele și copii și nevestele
și doinele oftând pustiite
și ce nevoi ne mână pe-aici
de-i presărăm primăverii pe floare cenușă întunecându-i steaua lui Eminescu!?

Până și lutul grânelor se neliniștește unind inimile celor veniți să-l apere!
Și primăvara se perindă din gură în gură liliac înflorit,
bătut de dorobanți în monezi de argint și de aur în clipe de așteptare și ură!...
 

AU IZBUCNIT PE ZARE FLAMURI ROȘII

Parcă și pietrele se pregăteau pentru o altă istorie
cu hotare de ramură verde
tânjind după dragostea căprioarelor care-și adulmecau izvoarele
lângă tăcerile vâslind sub vatră!

Și muguri roșii osteniți de vânt, nășteau curgând pe rug
pe cer cocoșii visului de piatră!

Era o fierbere de ceasuri înnoptate și lanțuri de molid
se auzeau icnind,
clinchetele unui vechi colind;
și-au izbucnit atunci pe zare flamuri roșii!
 

PRIN FLĂCĂRI DE LUT

Plecările prin pâcle de fum
și arbori brodând vetrele caselor ne-a fost obișnuitul drum zugrăvit în catedrale de piatră

de-un pictor
neobișnuit cu memoria coaselor răstignite pe trâmbe de flăcări
și timp biruit!

Câți dintre noi,
mai speram să ne întoarcem acasă
cu toate mâinile și picioarele și ochii la locul lor
fără să dăm vamă morții un picior sau o mână
sau un ochi melancolic…

Care de foc alergau în neștire pe cer treceau ca printr-o hrubă grațioasă
și rădăcinile de fier
mâncate de ruginile de-acasă
se auzeau prin flăcări mari de lut migrând către-un tărâm nemaivăzut!
 

PATIMĂ

Am plecat
cu tăcerea frântă sub pietre și fulgerul coasei
lângă ierburi și vetre
și grijile alor mei pentru mâine

au rămas târându-se-n humă ca șarpele casei
rămas de ocară
să însângereze apusul să nu moară!

Am plecat cu inima biciuită ca o fereastră de sare, presimțind lacrima

și astăzi înspăimântată de parcă o văd și-o aud
tulburându-mi de-un veac patima, neliniște albă cu mugurul crud!
 

CÂNTEC
PENTRU TINEREȚEA GORUNILOR

Se-nchinau doinele la sori și fântâni cu păsări albastre în sâni;
jeluindu-și florile prin toate ninsorile!

Și lutului i se strângeau lângă trup rădăcinile de parcă cineva i-ar fi secat
din  suflet fântânile!

Și se auzeau din adâncuri fântâni: era un fel de bocet de lăstuni
pe care-l inventaseră abia atunci pietrele rostindu-le în loc de povață bătrânii și vetrele!

Era un cântec rostit pentru tinerețea gorunilor, era un cântec al plecării cu primăvara din sat cioplind prin legende dimineți românești
și-un fel de poruncă rostită cu gura fântânilor!

Era o adiere de grâu semănat cu boabe rămase în pârgă
și-o flacără de vis neîmpăcat le chema tinerețea în culmi!
 


 
 

ÎN MARTIE CÂND ÎNFLOREA ORIZONTUL

Era o dimineață de purpură,
arbori fantastici urcau în turle de biserici să poată bate vântul în clopote
de parcă s-ar fi urnit pământul din loc trecând în alt anotimp de sărbătoare ciudată!

Și bătrânii îngenuncheau tăcuți la icoane rugându-se de parcă l-ar fi cioplit
abia atunci din lemn pe Prometeu!
Nevestele răsădeau în pădure arbori plângând să înmugurească și să-i poată chema

pe numele bărbaților plecați din sat
să se sfătuiască cu ei la vreme de semănat sau la vreme de ură
așa cum se sfătuiesc uneori singuratici bătrânii cu dulăii rămași de veghe-n bătătură!

Copiilor, numele taților le înmugurea de flacără pe gură
și-aveau sufletul ca balada lui Ciprian Porumbescu
și sărutul ca o brazdă de lut semănat

unde dimineața vin căprioarele să se uite mirate în suflet.
 

Rămâneau la porți albe corăbii întristându-se timpuriu
ca-n vreme de secetă sulițele ierbii!

Și clopotele sunau din noi către noi ca o chemare de neam și de țară.
O, cum mai hohotea orizontul petalele lui ca niște ofrande de dor!

Bântuia satele și cărările din prag în prag
și din ființă în ființă fumegându-ne peste amintiri și peste doruri
ca peste sufletul aștrilor!

O, și era o zi cu iarbă de sânge și arbori ca niște candelabre fumegând pe coline!
Și-un fel de miracol bântuia

noaptea prin suflet
de prea ostenită lumina, veghe continuă pe culmi și dedesubt și în noi!

Era în martie
când înflorea orizontul!
 

ASALTUL REDUTEI GRIVIȚA

/”Plecat-am nouă din Vaslui, și cu sergentul zece…..”/
Vasile Alecsandri

Urcam atunci tunând pe parapete învălmășiți prin zdrențele de fum, gemeau osmanii-împunși de baionete, se înroșiseră gurile de fum

eram ca leii
asediată Grivița mugea
și fiecare piatră-n câmp de lavă străfulgera de sânge și chema!

Căci ne îndemna sergentul
plecat cu noi de la Vaslui de-acasă, când spre înalt se năpustea torentul parcă și moartea devenea frumoasă!

Și eram mândri că suntem români!
Ne mângâia pe suflet libertatea iar sângele ni-l adunam în pumni gura de tun să luminăm cetatea!
 

Din când în când, carbonizate păsări de tranșee, a dat semnal gornistul
și-am năvălit înspre moschee,

Ce vaiete și urlete-n stihii, zbierau spahii, hoarda simțeam cum crește,
n-au apucat să s-ajungă pân la noi căci i-am făcut să simtă românește!
 

VEGHE

Somnul negru ne trăgea-n pământ presărând o dâră către case
de străbătea până la noi adânc șoapta unei coase mânioase.

Și cum stam lângă pământ lipiți cu mirosul fumului pe buze zorii ne-au găsit
rezemați cu fruntea de obuze!
 

STROPI DE ROUĂ ÎN TRANȘEE

*

(Amnar)

O cobză lină-n cearcăn aurită măsoară iarba timpul barbar
și plumbii armei mușcă de ispită îi cearcă morții sufletul, amnar!

*

(Presimțire)

Migrând presimt în arbori un oftat: bate-n adânc durerea nevăzută
și parcă un soldat însingurat, noaptea l-aud cum urcă pe redută!

*

(Târâm)

Pământul ne cuprinde cu aburi cremene și cerul și pădurea se clatină
luna coboară să ne semene negre pulberi uscate de platină!
 

*

(Flacără)

Își năpustea văpaia răsufletul spre nord, e lungă calea dragostei spre tine neliniștile-n suflet valurile rod,
ard flăcările jerbe de stamine!

*

(Liniște)

Se cern în noi tăcerile de plumb aud frângându-se în zbor lăstunii de parcă totu-n jur a adormit în lut sub lespedea fântânii!

*

(Steaua soldatului)

Porni un trăsnet de ghiulea năucă
de-ai ști măicuță moartea cum venea: era flămândă și-aștepta la pândă
să vadă steaua cui va mai cădea!
 

*

(Opaiț galben)

O pâclă grea către-un apus de fum atârnă pe-o demonică nuia,
câmpia-n jur murea învăpăiată ca un opaiț galben de ghiulea!

*

(Datorie)

Aud cum moartea hohotește-n câmp, cine din toți i-o fi rămas dator?
O simt venind icnind printre redute când dintre noi o cheamă-n ajutor!

*

(Fotografie)

O văd cum umblă în mantie neagră! Așa e moartea, fraților, la noi:
în sat e mămăliga de pelagră și plugu-n bătătură fără boi!
 

*

(Nostalgie)

Pădurea-i pârjolită până-n rădăcini, cercuri de fum adânc s-au așezat
și-n nostalgia vechilor arini simt saltul ciutelor carbonizat!

*

(Pândă)

Mă furișez printre tulpini de crâng, mi-e trupul una cu pământul
iar rădăcinile când mă străpung îmbobocește de mireasmă câmpul!

*

(Clepsidră)

Parcă și timpul s-a oprit în loc: pădurea-n jur îmi pare de cenușă, pâraie curg bezmetice de foc decapitată luna de-o cătușă!
 

*

(Cetini de sânge)

Tăcerea mușcă lacom din frunzare, cetini de sânge fulgerând se-ntorc de parcă morții îi curge-n mădulare
pulberi de-obuze nechezând prin somn!

*

(Săpând)

Ne-adăpostim sub stelele de pară, cuvintele se-aud scrâșnind în lut. În piept ne dogorește o floare rară arzând în noi un gând nemaivăzut!

*
(Tăcere)

Se frâng încrâncenate spaime, miresmele cenușii lunecând lângă tăcerea de oțel a morții,
muguri flămânzi de doruri ni se frâng!
 

*

(Veșnicie)

Pământu-l simt, icoană de fiori; îl netezesc în palmă și-l frământ
și-l pun în buzunare, de-am să mor, pe veci să-mi fie ultimul veșmânt!

*

(Dor)

Pe drumuri de costișe e-un soare osândit către răscruci se frâng de zbor lăstunii
și simt cum urcă dorul neșoptit înmugurindu-mi patimile pâinii!

*

(Dialog românesc)

În suflet o pasăre de dor îmi doinește pătimaș printre crengi de mălini, armele noastre vorbesc românește
împroșcând depărtările cu plumbi de lumini!
 

*


(Duel)

Încinsă gura tunului nu vrea să tacă.
Obuzul se împlântă-n țeasta morții o pasăre cu aripa tăiată
a încremenit în zborul sorții!


*

(Adăpost)

Fumăm tăcuți. Țigările-s comete le-adăpostim în palmele căuș, din galerii de cârtiță șirete lumina pân la noi vine târâș!

*

(Acoperire)

Învăluiți de lună la atac
ne avântăm țâșnind către redute sădind în noi semințe de copac, fulgerul coaselor în piept virtute!
 

*

(Dorință)

De-o fi să cad în câmp de glonț ucis
aș vrea să mă găsească moartea-n luptă cu fruntea mângâiată de-un cais
ca să-mi răsară cerul pe redută!

*


(Joc)

Simt zările trosnind dinspre Măcin când Dunărea în cercuri le despică, ghiulele par boabe de rubin
cu care-n suflet moartea se-nfiripă!

*


(Ofensivă)

Latră tunul ca nebunul, piară dracii pân la unul și cu ei piară ocara
care-mi pârjolește țara!
 

*


(Înfometare)

Am terminat de-o săptămână pâinea și-aud cum fierb înăbușiți porumbii, doar să ne potolească o clipă foamea
ne slobozim din arme lacomi plumbii!

*


(Floare de colț)

Floarea de colț ne-așteaptă pe redută! E-o cernere tăcută de amurg sălbatic din inimă o pasăre ne cântă
visând sub zări ogoare de jeratic!

*

(Bunăvestire)

Dimineața-n sat sosea ca o Bunăvestire purtând cocoși cu creastă de purpură
și auzeam cum iarba-n cimitire de durere și tăcere se scutură!
 

*

(Urcuș)

Când am urcat sus pe redută, Luna zăcea cu obrazul pal: părea că iarba de cucută
îi făcuse rochie de bal!

*

(Sentinela)

Cânta un fluier sângerând în noapte rănit și el de-o schije rea de tun
și printre nori parcă cernite șoapte înmugureau în scoarța de gorun!

*

(Ultima sonată)

Luna s-a prăvălit în câmp mirată și ne-am plecat smeriți în fața ei cântându-i ultima sonată
cu gloanțe și ghiulele frânte-n stei!
 

*


(Retrospectivă)

Însângeratele poeme
le recitesc cu fruntea-ntunecată, șiraguri lungi de veșnice trireme în suflet de fregată!


 
 

PORUNCĂ

Uruiau lângă noi care de foc rostogolite din munții istoriei cu voievozi în zale de cremene ca semn de iubire și-ndemn
și parcă flamurile lor gemene se mirau biciuite de vânt!

Era un fel de poruncă rostită din noi către noi,
se retrăgea din adâncuri istoria cu vuiri de cascadă și stâncă
să ne întrebe și să ne vadă

și să ne citească în suflete
așa cum ai citi într-un testament cu litere de aur și grâu
și-n literele palmelor umezite de transpirația timpului!

Doruri ardeau să devină balade, și ca să nu le uităm niciodată
le-am însemnat pe pergament însorit: libertatea și gloria unui timp aurit!
 


 
 

OFRANDĂ

A fost ca o tăcere frântă pe inima timpului
împovărat de miazănoapte.

Oftau pietrele de hotar și pădurile din vale în vale
din umbră în altă umbră murmurând o limbă știută,

a pietrelor și căprioarelor tinere pe care brazii le așteptau la izvor să se înfrupte din roua păstrată pe frunze de stejari.

Și noi am plecat
pe frunte cu mirul dulce-al durerii alunecând tăcuți pe coline
tăiate de purpura primăverilor.

În pragul nopții în loc de merinde luna ne împărțea fiecăruia imnuri unse cu sânge și miere
învățând graiul doinelor noastre
pentru zilele când n-om mai fi în tranșee.
 




Din când în când se furișa
pe sub sprânceana orizontului
să ne învețe ce înseamnă ocara și foamea- setea de a fi noi înșine: Noi!

Îi ascultam răbdători mângâitoarea povață aprinzându-ne-n suflet albe făclii!
Era de fapt înfricoșătoarea ofrandă
ce-o presimțeau coasele aspre plecate

și noi ne strămutam în noi înșine din adânc în adânc
acoperindu-ne umerii și sumanele rupte cu zale de purpură galbenă
ale celor dintâi oști românești!