Da chiar aşa ce tupeu poţi să ai, prietene poete, să te iei la harţă cu singura chestiune pe care Dumnezeu n-a avut vreme s-o inventeze, a luat-o de-a gata. Cuvântul probabil că a târâit timpul şi l-a plesnit bine de tot până l-a învăţat despre mişcare, mai întâi să se legene, apoi să se umble, să se danseze, să se caţere, să se scufunde şi să se zboare…
           Când Corin Culcea declasifică în felul acesta ce mai era secretizat, ajungând la un fel de desfiinţare mitologic(easc)ă a nenumirii ăleia care uneori cu pretenţii de nemurire ori de a nu fi, în „Timp fără timp” se întâmplă minunăţia, atunci înseamnă că ne-om pune pe de povestit despre aceasta.  
           Când te ocupi de ceva precum timpul, e grabă mare, fiinţele şi lucrurile nici nu ştii când vin, când pleacă, şi dacă oare chiar au fost vreodată. Timpul acesta întotdeauna atemporal, zicând acum defect, scoborât din vreun Greenwich pentru a se deşănţa într-o eventuală iluzie de Cassiopee, e o de fapt încercare de materializare a ceea ce nu-i destul sau nu-i deloc.


           Hai să vedem: „Îmi aşezasem capul în căldura pieptului/ tău/ şi mă pierdusem cu totul/ în vraja tremurândă a sânilor/ dezmierdării.../ Tu nu mai ştiai,/ eu nu mai ştiam/ care copilărie ne prindea din urmă/ şi ne îndurera mângâierile!.../ Eu nu mai ştiam,/ tu nu mai ştiai/de ce suspinam,/ de fericirea că suntem/  sau de tristețea că nu am fost mai demult/  şi poate nu vom mai fi!.../ Îmi aşezasem tâmpla rănită/ în curgerea sângelui tău prin mine.../ nu îndrăzneam să cred/ că rana mi-o vezi,/  iar degetele mele te căutau în neştire.../ Niciunul din noi nu mai ştia nimic,/ decât ne simțeam şi atât,/ ca doi orbi simțindu-şi lumina din ei,/ dincolo de prăpastia ochilor!.../ Doar stăteam unul într-altul,/ mister în mister, îmbrățişați.../ Nu mai ştiam/ nici de ce plângeam amândoi!.../ Ne iubeam... şi atât!”
           Ceea ce transmite direct şi neprelucrat cu vreun taraf, el poetul, nu face decât să-ţi fie ciudă, deoarece se instalează atât de confortabil încât iaca mai scoate-l de-acolo. E de înţeles atunci oprirea automată a limbilor ceasurilor la ora care trebuie să fie exactă.
           Omul care iubeşte ca să trăiască şi invers şi de amândouă sensurile. Asta văd în desfăşurarea lirică fără cusur, curgătoare lină  şi categorică precum ar fi o definiţie. E o intimidare a timpului?; ba bine că n-ar fi.
           Îmi pare bine să întâlnesc nu neapărat esenţializarea stării sublime, capitale, ci trăirea ei nedisimulată şi aruncată în faţă precum leoaica tânără a lui Nichita… E cum în expresia de demult: „Feriţi linia unu!” Pentru că pericolul se arată maxim după cum scrie la carte…: „Mă las ucis clipă de clipă... şi tac!”: „Mă poți părăsi oricând,/pentru că nu țin la mine deloc!/ Îmi poți tăia mâna cu care scriu,/ căci oricum eu scriu doar cu suflarea din mine!/ Mă poți vinde după un colț de stradă,/ cu o simplă tăcere,/ cu o simplă ascundere/ în spatele umbrii durerilor mele!.../ Mă poți părăsi cu un singur cuvânt/ rostit cu seninătatea celui ce are puterea,/ dar eu rămân să provoc stelele/ să sape în mine lumina,/ rămân paranoicul dăruirii luminii/fără nici o geană închizând întunericul,/ înfăşurării, împletirii strânse a sufletelor,/cum împleteşti sufletul copilului tău,/ la bine şi la rău,/ la iarbă crescând,/ la foc pârjolind!... /Mă poți părăsi oricând,/ pentru adevărurile tale/ care mă ocolesc,/ din nebăgare de seamă/sau dintr-un calcul firesc.../ dar eu rămân/ să urăsc matematica cifrelor,/ rămân să zbor fără trupul tăiat,/ căci nu țin la mine deloc,/
mă las ucis clipă de clipă.../ şi tac!”.
           Deci, prietene poet, e totul bine dar să să să fii viu pentru ca să trăieşti precum  în spusele tale oscilând între hai şi di-hai, într-o exemplificare a singularităţii existenţiale pe care o împarţi cu generozitate!