TEMEINICIE

Ne-am semănat aici
făgăduinți și înfrângeri
neliniștea cu doruri de păduri
pe-această vale-a neamului de îngeri
mi-au încolțit și umerii mei duri!



Prin neguri multe ondulând o oră
moartea haină îmi fusese soră
când am chemat-o-n șanț în ajutor!

O, Vale-a Sângelui, ce crud noroc,
mi te-a trimis să înnoptez în tine
și-n codru să-ți presar atâta foc!

Aud cum zboară-n aer schije-fluturi.
Ce vară-o fi!?
Sau poate anotimpul
străin întors din începuturi
își potrivește-n suflet Timpul!

Și e un fel de lunecare
ca o pecete strânsă-ntr-un păcat
la judecata morții să ne-ajungă
mustrările doinirilor din sat!


Și-i haos printre morți și corbi lunatici,
noi ne târâm ca printr-un labirint
și caii așteptării-n zări sălbatici
ne biciuie cu coamele și mint!

Își toarnă noaptea stanțe vestejite
lângă izvor, în trunchiuri de copac,
și eu scriu versuri prin tăceri cernite
să descifrez lumina altui veac…



SCRISOARE A LUI SANDU GHEORGHE
DIN COMUNA LOIASCA-PRAHOVA,
cel mai tânăr răsculat de la 1907, către tatăl său

                          /”Du-te în locul meu măi Gheorghe,
                               mi-a zis tata.
                              Eu sunt bolnav și nu mă pot ridica:
                              să faci ce fac ceilalți
                              și să-mi aduci de la boier toporul
                              și cojocul ce mi le-a luat zălog”/


Ard făclii tată la conac
ca-n noaptea de înviere.
E-un cer mânjit cu sânge și stele
aureolă de cenușă și flăcări,
cum n-a văzut nici când pământul!

Conacul pare-un rug de cremene bălțată
de parcă satul s-ar privi într-o oglindă.
Ni-s roșii umbrele.
Se bulucesc în văi de parcă-am vrea
să facem un divan de coase și topoare
înfiorându-se din preajmă pietrele
și munții amurgiți în mădulare.

E-atâta vâlvătaie-n jur
de parcă nimeni nu ne mai cunoaște
îndoielile ard tocmelile vechilor moaște.
Venim tătucă-n rumenă pădure,
ne-au făcut loc pietrele
de parcă-am fi fost Zei-împărați
cu făcliile răstignite pe lună
acolo doar vârcolacii se-adună.

Tu să m-aștepți, tătucă, la fereastră
de-ai să zărești pe cer un curcubeu
să știi că-s eu
mă întorc ducând pe umeri
cojocul tău spoit cu pulbere de stele

pe care îl purtai când te duceai la coasă
în palma grea c-o flacără albastră:
umbra toporului cu coada beteagă
ce ți le luase în iarnă boierul zălog.

Sunt bucuros cum n-am mai fost vreodată
de parcă ți-aș aduce dragostea întreagă
și-o sărbătoare-n care să mă rog!




SCRISOARE A ILENEI GAVRILĂ
VĂDUVA DIN FLĂMÂNZI
DESPĂGUBITĂ DE REGINĂ CU DOI LEI
PENTRU BĂRBATUL ÎMPUȘCAT ÎN RĂSCOALĂ
 
Acum în sat sună cernit de vecernie
strivit amurgul cade-n cimitir
și plouă, regină, cu broaște țestoase
peste casele noastre arse de flăcări!

Țărâna aburește de sânge și-acum
prin pulberea conacelor din drum
liniștea țipă în casa dărăpănată și goală;
de sărăcie-n bătătură latră câinii
și plozii plâng spre mine cu sfială
să-i mai deprind puțin cu gustul pâinii!

E-un meșteșug pe care noi țăranii l-am uitat
așa cum uneori vântul turbat
uită s-adune-n vetre putregaiul
și în ceaune sarea și mălaiul!

O cremene de pulbere bolnavă
cuprinde satul-lespede de lavă,
veștede frunze ard peste brazdele ude
ape și țarini în orbita soarelui, crude!


Dinspre care tărâm m-ai strigat!?
prin pădurea de cetini umblă Roșu- Împărat
de parcă-ar trece crivățul prin mădulare
fără prihană și făr de strigare!

Sunt văduvă, dar ție ce-ți pasă?
bărbatul îmi zace-n cimitir,
cinci plozi flămânzi bocesc acasă
iar tu-mi tot spui că viața e frumoasă
ca fagurele noaptea de lumină!

De vrei ia-mi zilele acestea și te înfruptă
și chinul foamei care mă-nspăimântă
cu doi lei primiți despăgubire
nu m-am ales cu altă pricopsire:

trei lumânări și-o mână de tămâie
morții ni-i fumegă la căpătâie
sub lespezi vinete de stei
ne-ați îngropat pe doi lei!



SCRISOAREA UNUI RĂSCULAT
CĂTRE MAMA SA

Până la tine ajung
doar așchiile buturugii de foc
călcâiul ruginit al seminței
purtat în trei culori la mijloc

și sângele vrăjmășit
de muchii hidoase cu ochi de cuțit
ocara coaselor și topoarelor betejite,

făpturi în jur cu aerul de ger
făcând promenade spre cer
ochiul ciocoiului
sticlind în preajma norocului!

Se schimbă fructul ploii
sub lespedea de jar
aud urlând strigoii
mi-e doina rug barbar.

Și frânt îmi urcă maică zborul
îmi pare satul o fulgerătură,
atinge lacrima pridvorul
moartea-i o flacără pe gură!



DE-OR ÎNCOLȚI ÎN ZORI…

Cum va fi ziua de mâine?
Haină ca un obuz încins,
sau rumenă și bună ca o pâine
pe care am dorit-o într-un vis!?

Mai ard umbre spoite din loc în loc
și porțile mi se închid tăcut
și flori după flori cu sufletul în foc
ciudat de-or încolți în zori pe lut
ne va rămâne o flacără. Atât!
SCRISOARE DE ȚĂRAN RĂSCULAT

Eu sunt o părticică
din pădurea de coase opace
am purtat înfășurate

în frunze amare de dud torțele
strivind rădăcini de conace
sfidându-le cucuvelelor nopțile!

Stau aici cu sufletul răstignit
numărând cercurile anotimpurilor
și crengile de măr veștejit!

Mă înfățișez grâului Împărat
colinelor cu cer sângerat,
s-aduc prinos în fiecare an
câmpiei ce-n suflet o am!



SCRISOARE CĂTRE OCTAVIAN BĂNCILĂ PICTORUL
CARE A ZUGRĂVIT CHIPUL ȚĂRANULUI DE LA 1907

I-ai zugrăvit sufletul
și sângele poticnit lângă lut.
Chipul lui drept și senin
plutind ca o corabie-n zori
întoarsă la țărmul de taină.

Prin cețurile galbene cu pieptul larg deschis
stejar împovărat de ani
îi sărută inima soarele
și pletele lungi flăcări fulgerând de argint
sfidând gloanțele!

Răsar ochii țăranilor zugrăviți
peste pânzele pământului
să povestească urmașilor
despre adevărul acelui anotimp sângeros,
luminează pe tronuri de marmură
inimile miilor de țărani împușcați!

Le știi poemele rostite
pe gurile frunzelor, ale pietrelor
și izvoarelor care se rostogolesc ca flăcările,
ei le rostiră atunci cu sângele prefăcut în torță.
pe paleta ta nu e culoare doar un strop de sânge!


SCRISOARE CĂTRE ANICA P. DAMIAN
POETA ȚĂRANCĂ FIICA PRIMULUI RĂSCULAT DIN FLĂMÂNZI

                                             / ”Tata meu cât a trăit
                                               pe boieri el i-a urât
                                               că dreptate nu făceau
                                               de țărani joc își băteau.”/
        
                                        Anica P. Damian


Peste Flămânzi ninge cu ghiocei uriași
și petale de lună
acoperind câmpia de purpură

ca atunci primăvara
când pământul înspica sângeriu
sărutat de tălpile bunilor noștri!

Și era un viscol cumplit
de neliniști fulgerând printre brazde
și sufletul lor,
cuprindea zările de la un capăt la altul:
pădure de stejari foșnitori!

Îi aud uneori venind
dinspre Rovine și Podul Înalt și Călugăreni
și Plevna și Grivița
dinspre toate satele și cetățile

și orașele țării flămânde
fulgerându-și peste conace coasele și topoarele
și limbile focului,
șerpi roșii rumegând pravile nedrepte…

Acum în câmpie e liniște!
La ceasul când roua picură de argint în ulcioare
aud semințele încolțind în adânc poeme -
lumină peste somnul strămoșilor!

Ninge cu ghiocei uriași și petale de lună
acoperind câmpia…



DINTR-O SCRISOARE (POSIBILĂ)
A LUI ȘTEFAN FURTUNĂ

Arde pământul, candelă roșie
trupul, rug în câmpie.
Sună bucium pe-un veac neclintit!

Voi muri decapitat lângă nori,
flacără vie,
să nu-mi afle pământul
să nu-mi afle soarele-n zori
cuvântul!

Plouă cu stele. Semințele dor.
Sărută-mi sângele,
Pe-o colină m-am jertfit: să nu mor
trâmbițându-mi de ziuă vântul…



SCRISOAREA BĂTRÂNULUI ION A. ION …

Eu Ion A. Ion vă scriu acum
sunt un bătrân răsculat
ajuns la capătul puterilor
și rămas într-un templu de sânge,
adăpost hărăzit de ciocoi pentru noi!

Într-o vale aburită de flori
ciuruite de moarte
aud gemătul lutului prigonit
lupii-n păduri se roagă urlând
de jur împrejur miroase a sânge
pe măgura oaselor dansând
țipătul mierlei mă străpunge!

Eu, Ion A. Ion,
vă scriu aceste slove-ncrâncenate
cei care zac în țarine
sunt cu mine de-un leat
am doinit la miezul nopții acum o săptămână;

unul din ei mai zace-n bătătură
și dricul primăverii parcă duce
toți răstigniții-n umbra de pe cruce
cu spuza focului din șură!


La vremea când dau în floare merii
colind satele ca o Bunăvestire
și zămislesc din raze curcubeie
lumina brazdelor, abur subțire   
aurind rodul de mâine al verii!


SCRISOARE NETRIMISĂ

Ger
mamă,
în jur.
Vifor
și ger!

Iată
prin
lut
parcă
fulgere
scapără
cruntă
e lupta!

Ger
mamă,
în jur,
vifor
și ger
în numele
țărânei
pornim
”Înainte”!


    
SCRISORILE RĂSCULAȚILOR DE LA 1907
CĂTRE FIII DE AZI AI ROMÂNILOR

Cuvintele noastre ajunse la voi
au chipuri de lună ciudată
prin care gâlgâie sângele nostru
făcându-se voia lutului-tată:
aici dedesubt luminează rădăcinile grâului!

Numai tăcerile vin să ne apere
presară pe umeri faguri de miere sălbatică
cutremurând în adânc neliniștea ierburilor
noaptea când ploile călătoresc cu cearcănul greu!

Chiar dacă știți locul unde am fost îngropați
din când în când, la culesul bucatelor
ne întoarcem smeriți printre voi
purtând anotimpul pe-un umăr
printre cetele vechi de eroi
la banchetul muntelui tânăr!

Sângele urcă icoană spre voi
iar ca să nu ne uitați vreodată
strigați-ne pe nume de arbori,
de fluvii de păsări și munți
un curcubeu cuprinzându-ne țara
de la un capăt la altul!


ARMURĂ

Unduie sângele, floare de piatră
furtună de oase migrând dedesubt
doinească-le maică păduri lângă vatră
împletească-le cetini de patimi tăcut!

Dulce mireasmă, potolita colină
armură rămasă: lujeri și flori,
pe suflet i-apasă ca o lină lumină
neostenitele noastre ninsori!



SECVENȚĂ RĂMASĂ ÎN MEMORIE

Ștefan Furtună privește lung
cu-o trompetă albastră într-o mână
de parcă-ar vrea să cheme din pământ
o nesfârșită lumină!

Ne privește mirat
cu tâmpla rezemată de-o zare
îl simt de parcă pe nume m-a strigat
și-mi pare că goarna din mâna lui
e-o floare!



LÂNGĂ SUFLETUL ȚĂRII CUNUNĂ

Mă întreabă copii de numele lor,
în trup mă înfioară câmpia
semințele roșii le simt cum mă dor
biciuind de-atunci veșnicia!

Unsprezece mii de țărani, atât le spun,
însetați de dreptate și de pâinea străbună,
unsprezece mii de stejari fulgerați
lângă sufletul țării cunună!


ȚARA ÎNTREAGĂ E-O FLACĂRĂ

Pământul geme încătușat lângă piatră,
lumina mușcă lacom fierul!
inima străpunge sub vatră,
e-un fulger albastru hangerul!

Gruiul împinge tot satul,
sumanele rupte flutură-n vânt,
luminile ochilor scapără
arde văpaia înaltul
se-nfioară morți-n mormânt,
Țara întreagă e-o flacără!



RĂBOJ

E vremea socotelilor Ioane.
Ia seama că ciocoiul lacom și-a tocmit
atâtea puști și-atâți slugoi satane,
vătafi de soi dând pravili sub icoane!

Muierea-Moarte lacomă de foame
se tot hlizește la conac cernit.
Bucata de pământ din deal și vale
cu japca ți-a luat-o, el, afurisitul
spre iad lăsându-ți pârjolită calea
să-ți sfâșie în inimă cuțitul!

De ce privești chiorâși la coasă-n grindă?
E vremea socotelilor! Vină cu noi!
Ne cheamă glasul țării, de obidă,
să secerăm doar stârvuri de ciocoi!



TESTAMENTELE RĂSCULAȚILOR

Unsprezece mii de testamente,
talismane de aur și grâu
scrise cu vârfurile coaselor
pe spinările pietrelor
împlântate în hotarul moșiilor!

Peste ele izbucnesc în fiecare zi
semințele soarelui
aidoma unor peceți de virtute!

Unsprezece mii de poeme de dor
însemnate pe tot atâtea suflete
lăsate mărturie-n ogor!



AMURG SUB BOLTĂ DE FRUNZE!

Gurile puștilor țepene
priveau țăranii obidiți!
Veniseră până și mai marii oștirilor
gătiți de paradă
dispuși să se destindă un pic

la balul mascat pregătit
dat în cinstea acelor zeci de mii
care-ndrăzniseră fără rușine
să le ceară apă și pâine,
și să se joace cu focul conacelor!

Acest amurg
sub o boltă de frunze
cerne lumină și miere pe buze
și-o flacără tandră
poartă vulturii spre culmi!



FULGERE FRÂNTE

Aceste flăcări
sunt trupurile
țăranilor răsculați
sunt fulgere frânte
în brazdă

le simțim vâltoarea
în fiecare primăvară
când purtăm
ogoarele-n brațe.

Le simțim inimile și degetele
tremurătoare ca aprinderea rugurilor!

Acum, așteptăm la marginea amurgului
să vină câmpia aproape
să pornim cu femeile și copiii mirați
să vindecăm rădăcinile grâului!



ÎNVIIND O PRIVELIȘTE

Le gândim poemele
cu inima și cu sângele:
această nesfârșită istorie
e câmpia făgăduită
ce se înconjoară de maci,
și imnuri
bântuind prin semințe!

Ce flăcări se rotesc
împrejur
ca memoria bunilor
înviind o priveliște
în care mă regăsesc întreg
în numele patriei!



BINECUVÂNTĂ BRAZDELE PE DEDESUBT

Atât venin în suflet ni se-adună
de parcă floarea ar pieri în lume
și măgura bătrână de sub lună
a prins sub flăcări noaptea să se-adune!

Păduri de coase vin ca la înhumare
conacele-s lumini de lumânare
binecuvântă brazdele pe dedesubt
înfiorând sămânța ca pe-un hanger sub lut!

Planeta toată parcă se înspăimântă
de-această răzvrătire, neprihănit de sfântă!


PIATRA CRAIULUI FUNERARĂ

Blestem cumplit, Parcă ara pământul
ura din suflet clocotind
înjunghia conacul lins de flăcări.

Desculți cu tălpile pe grind
hohoteau de durere lăstunii
și bufnițele satului în țintirim
își prăjeau penele la fulgerul lunii!

încleștate coasele fioroasele
se strâmbau printre oase
și creștea buruiana amară
printre pietrele înroșite de vânt
Piatra Craiului funerară
până la umeri îngropată-n pământ
și armele, cățele turbate
mușcau din rădăcinile neamului toate!

Ud câmpul parcă se frângea
sub apa morții grea!



CRATERE ROȘII

Munții
îi poartă
în piepturi:
inscripții
să fumege
de neliniște,

cratere roșii
ca și
când aerul s-ar înroși
de tăcere;
ondulând
creste de flăcări!



DRUM CĂTRE FLĂMÂNZI

Drumul către Flămânzi
sângeră lire de aur -
dragostea lor,
flacără străpunsă de glie,
luceferii se scurg visători
în caleștile încărcate de grâu!

Pe crengi mălinii semn de neastâmpăr
colinele apăsate de mersul albinelor!
Nimic nu mai poate de-acum
să mai strămute fulgerul
cu care se leagă țărâna

minunile rotind ciocârlii;
coroanele fântânii
vestind biruitoarea liră
ce-și reazemă obrazul
de-obrazul sfânt al pâinii!


CÂMPIE DE INIMI

Ogorul
e ca
stindard
cu care
răsculații
și-au
înfășurat
rănile,
macii roșii
delirând
lângă
o câmpie
de inimi!



PRECUM SEMINȚELE AȘTEPTÂND

Ei
s-au
întors
tăcuți
în
pământul
care-i
primea
fericit
de parcă
s-ar fi
întors
învingători
precum
semințele-așteptând
să renască
încă o dată
în flori!



DULCE ȘI TRISTĂ ȚĂRÂNĂ

Năvăliseră cu topoare și coase
din munți și câmpii!
S-au poticnit ca vulturii-mpușcați
sângerând anotimpul.

Sufletul lor
ca niște mătăsuri ușoare
plutește și-acum deasupra pământului
troienit de semințe.

O, dacă-ați ști
ce dulce-i și tristă țărâna
acestui neam românesc!



BUNICII ÎN FIERUL DE COASE SCUPTAȚI

Și urcă fumul palid tușind din topoare
izvoarele-mamă, s-au ascuns sub pământ,
lumina prin trestii, lacrimi de lumânare
despoaie floarea mărului sfânt!

Le-au rămas hotarele învechite de zile
Bunicii-n fierul de coase sculptați
o mână albă de mesteacăn subțire
trecând peste pădurea de stejari-Împărați!



DĂDEA SEMN MARTIE

Cum mai gemea sufletul focului
pe buturuga morții udă
jalea norocului și-a busuiocului
pe gura coasei care-asudă!

Și dădea semn martie
foșnind prin ogor
încolțeau oasele dalbe,
grâu doinitor!



DAU RĂSCULAȚII SEMN…

Sălbatic lutul se înfioară-n crânguri
țipăt de bufniță lângă-un tăiș de bardă
și martie de parcă printre muguri
dă semn năprasnic rumenind să ardă!

Totul e-o primenire prelungită-n foc
dau răsculații semn de neastâmpăr
fumul hain intrat și el în joc
lințoliu deasupra albului de nufăr!


E parcă un calvar de vaiete pământul
ciocoilor le-a rumenit cuvântul!



SUB ARIPA DE OMĂT A COCORILOR

Își alcătuise singur anotimpul
fără să mai țină seamă
de ordinea după care soarele își potrivește
retina în amiază!

Lângă pragul amurgului
piereau secerate grădinile
ca într-un măcel
ocolindu-le ploaia colindelor
dintr-un albastru adevărat,
piramide de lacrimi rânduite
luminate de cetini!

Arcuite păduri,
dezmierdați-ne văzul
care ziua mai devreme-o începe
sub aripa de omăt a cocorilor!



DINSPRE FLĂMÂNZI COLINDE

Se zbuciumă pământul laolaltă
și toaca bate-n culmi de țintirim
pe lespezi negre, candela uitată
arde și-acum sub dealul de mălini!

Răzbat spre noi dinspre Flămânzi colinde
trec vulturii stingheri prin amintiri
o flacără în piepturi ne surprinde
din lut urnind grădini de trandafiri!

Și simt pământul așezat pe oase
la rădăcini cu grâul când mă-nchin
călătoresc pe vârfuri lungi de coase,
umbrele ploii tainic le susțin!

E-o jertfă albă fumegând mereu
ne-acoperă de rouă și bucate,
de-atunci își cerne focul Prometeu,
neliniștea-n adâncuri de cetate!


LA JUDECATA RĂSCULAȚILOR

Și eu m-am răsculat cu satul laolaltă
de-a fost o primăvară ca-n război
am pus foc la zece conace deodată
să-mi ardă sufletul flămând!
Voiam să închei socotelile cu jupân Papară
care-mi umpluse paharul cu venin pân la fund!

Și-apoi mai am ceva, onorată instanță:
înainte să-i dau foc conacului
m-am folosit de numele dracului
de-am sfâșiat cu coasa pâinea de pe masa boierului,

încaltea să mă simt și eu sătul
și-am mâncat-o lacom întingând în sare
la lumina palidă de lumânare
să-mi strivesc foamea până-n mădulare!

Aceasta-i pricina pentru care
am fost adus să fiu judecat.
Înainte de asta rogu-vă când mi-o veni rândul
domnul călău să fie cumsecade
de-o vrea să mă zdrobească
să nu se supere de-o să constate
că inima mai bate la fel și după moarte!



CONACELE, COLOȘI DE PLUMB

Noi toți Ionii din Vlașca și Flămânzi
brazda pământului ne-am însemnat-o-n trup
cu fulgere de coase și topoare
ochii de vipere i-am răstignit în lut!

Irozii hrăpăreți, casapii,
ne-au preschimbat ființa-n țintirim
fără de leac benchetuind satrapii
prin văi de sânge dealuri de mălini!

Aud și-acum prin hăuri stând la pândă
sub lut conacele, coloși de plumb
cratere roșii, patimi de izbândă –
cei unsprezece mii se odihnesc sub dâmb!

Vă strig martirilor, din turnuri înclinate
când purpura câmpiei se preschimbă
trup lângă trup, năluci peste cetate
bolborosind cea mai cumplită limbă!

JURNAL DE RĂSCOALĂ

Trupurile țăranilor zăceau răstignite:
unii priveau către sat cu țeasta sfărmată
mirându-se parcă de fumul ce mai plutea la conac
vreo câțiva cu fălcile năclăite de sânge

îngenunchează pe pământ ca într-un altar
vrând să se roage în eternitatea de-o clipă;
dintr-un șanț un țăran cerea apă
strigându-și moartea pe nume,
durere de pulbere neagră!
 
Fumegau altarele de carne zdrențuită
ruguri roșii rămase pe fața pământului
unicul martor etern pentru ei
aprindea candelabre de purpură
pe sufletul celor rămași în bătătură
învălmășind fumul morții pe stei!

Cadavre înghețate de flăcări,
deasupra norii aleargă fără somn –
de-ar ninge-n zori să primenească
pământ străbun cu inimă de om!



ÎNSEMN DE HOTAR
             (1907)

Cuvintele lor deveniseră stane de piatră
și peșteri de frig înfipte în burțile munților
sclipăt de coasă cu botul tocit

șuierând deasupra conacelor
fulgere de fier încins
bătut pe somnul nicovalelor
noaptea în vis!

Și stejarii
se tocmiseră de bunăvoie martori
să le poată păstra cuvintele
răsuflet de jar
în frunzele crestate mărunt
mirosind a iederă roșie,
însemn de hotar,
patimă
înscrisă pe ogoare cu suflet de lut!

UNSPREZECE MII DE ȚĂRANI ÎMPĂRAȚI

Voi, bunii mei
cu pieptul cuprins de răsufletul soarelui
cutreierând anotimpul
umbrit de cearcănul sângelui

voi unsprezece mii de fluvii
de munți și stejari
trecând peste fumul morții
răstigniți pe crucea câmpiilor!

Voi unsprezece mii de țărani împărați
cu nume de părinți, de bunici și de frați
spuneți-mi rogu-vă vouă
încotro duc cărările
din țara de liniște și miresme?

De ce mai sângeră și-acum livezile la rădăcini
și-mi bântuie lumina prin ochi
la care ceas de taină dați buzna prin grădini
de-mi primeniți izvoarele din dealuri cu mălini?

Iată coboară lumina spre sat!
La voi e zi de vecernie!
În lanuri se coace
spicul de grâu-împărat!



DIMINEAȚA DE JERTFĂ

E o dimineață cenușie
și totuși atât de românească!
C-a început să doinească
râul și ramul!

Razele soarelui se-apleacă adânc
să ne mângâie frunțile
la căpătâiul celor rămași
de dragostea țărânei învinși!



INSCRIPȚIE

Le ridicăm cupole mereu
lângă livezi
și porțile satelor,
lângă ape și munți

până sus pe colina de cetini
pentru că vrem să ni-i imaginăm mereu
așa cum au fost:

ducând comete de flăcări în mâini
ca pe niște ramuri
crescute peste cenușa conacelor!



MAI PRESUS DE ORICE

Pentru că descoperiseră
adevărul cuvintelor
asemenea unei patrii de polen
și de purpură
și învățaseră ce crudă-i ocara
semenilor lor obidiți;

pentru că își iubeau vetrele,
jelite de mume mai presus de orice
i-au dat morții vamă
sângele lor!
Și-au lăsat zălog în ogor
unsprezece mii de inimi de dor!



ARBORI DE SĂRUT

Vin la banchetul florilor târziu
să-și urce vara vulturii în soare
de vis iubirile din tată-n fiu
și de izbândă mierea în ulcioare!

Cei unsprezece mii căzuți în lut
i-aud migrând în obelisc pe-o zare
și țara-i urcă-n arbori de sărut
din tricolorul gliei ce mă doare!

Lângă grumazul lor smerit de grâu
o flacără în suflet mă-nfioară!
Mă simt datornic lutului stăpân
să-i las zălog o inimă de pară!





O MIE NOUĂ SUTE ȘAPTE

Arde sămânța, rug la rădăcină,
atâtea patimi de țăran, văpaie
împroașcă-n suflet, cratere-genuni,
urcând și-acum în valuri vâlvătaie!

Pe masă pâinea sângeră și-acum
pelinul ierbii țipă să nu moară
și răscolesc conacele de scrum
și parcă în adâncuri pluguri ară!

Doar muguri-n livezi neprihăniți
tămăduiesc aceleași vechi fântâni
că-mi pare roata celor obidiți
un răstignit răsuflet sub goruni!

Îngenunchez când cerul îl sărut
și osul frunții lor mă înfioară
e-un semănat de inimi sub pământ,
în holdele ce le cunoaște-o țară!



SCRISOAREA POETULUI CĂTRE ȚARĂ

Spune-mi maica mea de ce a trebuit să moară
cei unsprezece mii, fii ai tăi fluturându-și sufletul
ca un steag alb de pace și sângele neodihnit
doinind în flaute de tăcere
lângă atâtea lespezi albite de ploi!?

Spune-mi unde duc anotimpurile lor
de tot cade frunza ruginită de nuc
iar coasele țipă de când tot vin și se duc!?
Alină-le maică odihna cu lacrimi de flaut

să mă pot scufunda tandru în iubirea de sine,
să-i caut maică, să-i caut,
să le pot recunoaște din sate statuile
cioplite din stânci de stejari românești!

Tu primește-mă maică, în fața mărilor
atunci când se tânguie crângul,
atunci când e dus către altarul amiezii
răstignit peste otava de nuferi
pe o cruce de doruri în azur!



Doamne, și cum se mai tânguie vântul,
nechează un mânz peste pădurea cu pajura arsă;
lasă-l să umble haihui
prin livezile nimănui
gătit cu mărgeane țesute din fir de mătase!

De-acum se aude cum bate la porțile dorului
dând vamă tăcerea cuvintelor trecute de vămile somnului
mărturisindu-ne încețoșata câmpie -
cea mai aleasă virtute!