De unde ar fi să vină luminile de acolo şi lumile, sau aşa ceva ştim. Şi unde se prăpădesc unele, se duc de tot şi altele celelalte. Construcţiile nu le facem noi, cel mult putem imita după modele, le mai artizăm pe alocuri, asta dacă nu le scoatem direct la imprimantă după emblematicul academic copy/paste.
           Cu facerile şi desfacerile astea de lumini şi de lumi se ocupă Nicolae Nistor în al său „Elefantul din vitrina de cristal”.  În fel absolut natural, demersul său porneşte de la fără venerarea care oricum e intrinsecă, ci doar tentativa de explicare a femeii. Ceva la care nu-i prea sănătos să te încumeţi, pentru că îndeobşte dă cu virgule, cu paranteze, cu muuulte semne de întrebare şi de exclamare.
           Poemul despre femeie este o pasiune disimulată prin teoretizare energetică, pe principii de susţinere browniene fiind.

Aşa se arată: „femeia nu a fost din piatră/ nu a fost din furtună/ la prima lumină/ cineva a prins-o din zbor/ și i-a dat viață pentru viață/ apoi a lăsat natura să strige/ cei care deschideau ochii lumii/ desenau fețele fiecăruia/ așa prin atingere oarbă/ apoi ca un izvor au alunecat/ în viață prin colacul salvator/ al mamelor/ fiecare pui are scâncetul din El/ fiecare copil ar scâncetul din ea/ eu sunt un ea care are lacrimi/ care vorbesc înainte de vorbire/ femeia este pântecul acestei lumi/ este placenta de nemurire/ este o neterminată povestire” (Femeia nemurire).
           Acesta gândimă că nefiind elogiu, poate chin de redefinire dar sigur atiingerea corzilor care să vibreze. În femeie unde trebuie să fie corzi care să vibreze. Că altfel unde ar putea fi ele vibraţii care nu se pot fără corzi.
           În ce priveşte arătoşenia programatică elefant, e acolo unde trebuie, în timpul şi spaţiul corecte. Vitrina potrivit imaginativă, din cristal poate întâmplător chiar desţelenit din dune, adică devenit materializat, ce dracu’ până la urmă din acela valoros dar neputând fi băgat la jeb cu tot cu spectaculos elefantul, face însuşi însuşirea cărţii de a fi carte.
           Iată, ca să nu se zică cum că aş vorbi din basme… ci doar din basme: „călca atent printre bibelouri/ să nu strivească visele/ de porțelan ale acestei lumi/ pe lângă el treceau/ coloane de muribunzi/ fără conștiință care mergeau/ în pădure să moară/ doar el se strecura printre/ oameni ca o umbră/ să ascundă locul unde/ se va retrage definitiv/ singurul loc sigur/ în afara vitrinei/ unde era scos/ la vânzare/ o vânzare de lux /pentru că era alb/ apoi închis în el/ refăcea visele/ prin descătușarea cuvintelor/ ca un galop de elefant tânăr/ care împrăștia cristale” (Elefantul din vitrina de cristal).
           Acum ştim de unde şi anume din evantaiul trăirii de acolo şi de atunci cristale. Şi păşitul atent e un folk nemuritor al inimii întotdeauna tinere în locul ei acela destinat pentru încercarea şi înălţarea sufletului la vigoarea creatoare. Şi fiind aşa:
„o vânzare de lux
pentru că era alb
apoi închis în el
refăcea visele
prin descătuşarea cuvintelor
ca un galop de elefant tânăr
care împrăştia cristale.”
           – Versuri de ţinere de minte! Prietene poet, suntem în libertatea oricărei vitrine de oricare cristal, când vrem noi, aşa să ştii!