Cristina Văţulescu, profesor asociat în cadrul Departamentului de Literatură Comparată al Universităţii New-York, întrepinde în studiul său1, apărut anul trecut, o analiză multidisciplinară a impactului pe care l-a avut represiunea poliţiei politice comuniste (în principal cea sovietică dar şi cu referiri la Securitate) asupra zonelor de creaţie (literatura şi filmul). Găselniţa totalitară sovietică în materie de represiune politică a fost preluarea noţiunii juridice de dosar şi, evident, pervertirea ei căci “în vreme ce dosarele judiciare se limitează de obicei la investigarea unui singur delict, dosarul personal sovietic se ocupa în mod tipic de biografia extinsă a suspectului”. În principiu, pentru organele de represiune era important să ştie dacă nu chiar totul despre un cetăţean, potenţial suspect, atunci cât mai mult. Iar Zeul Dosar a modelat viaţa a milioane de oameni. Se strângea tot, orice mizerie era bună şi putea fi exploatată la un anumit moment.

„În vreme ce unele dosare au fost alcătuite din denunţuri benevole sau din declaraţiile făcute de suspecţi în timpul interogatoriilor, mii de dosare au fost create în lipsa acestor forme personaliazate de identificare a suspectului” Primul pas era deschiderea unui „dosar de evidenţă operativă” Dacă se confirma atitudinea duşmănoasă (faţă de regimul criminal comunist) a „elementului ”, se deschidea un alt dosar, mult mai greu, care avea consecinţe mult mai dramatice asupra individului: „dosarul de urmărire informativă” După o perioadă de la acest eveniment, suspectul era arestat şi confruntat cu Zeul Dosar prin metode de constrângere specifice (bătăi, privarea de somn, înfometarea) fiind forţat să contribuie la îmbogăţirea dosarului şi, mai ales, să-şi recunoască vină. Şi să-i tragă şi pe alţii cu el în caznele iadului comunist.
De multe ori de-a lungul lecturii ai senzaţia că citeşti referate academice prezentate la diverse colocvii academice care au fost puse cap la cap. Şi s-ar putea ca acesta să fi fost publicul iniţial. Analiza cărţii „Maestrul şi Margareta” de Bulgakov este un exemplu în acest sens. Rămâne o mare minune faptul că Bulgakov nu a sfârşit-o la Kolîma sau în vreun lagăr de tranzit, aşa cum s-a întâmplat cu vecinul său de scară, poetul Osip Mandelştam. Interesant este şi destinul jurnalului lui Bulgakov care dovedeşte că paranoia comunistă, prin braţul ei înarmat, putea avea şi efecte benefice. Confiscat în 1926, jurnalul a fost copiat de OGPU şi mai apoi, în urma cererilor repetate ale scriitorului, returnat autorului care s-a grăbit să-l ardă, promiţând să nu mai repete isparava. Şi nici nu a mai ţinut un jurnal până la sfârşitul vieţii sale, ceea ce, în fond, este destul de tragic. Însă versiunea copiată de OGPU s-a păstrat în arhivele KGB, fiind publicată pentru prima oară în 1990. Un fel de messsage in a bottle. Interesantă şi relativ puţin cunoscută este folosirea artei cinematografice de către poliţia politică sovietică, încă din anii 1920, aspect pe care autoarea îl prezintă pe larg. „Buharin a cerut crearea unui Pinkerton Roşu, un fel de policier al Roşiilor. Ca să transforme un pinkerton într-un Roşu local, scriitorii şi cineaştii sovietici erau sfătuiţi să renunţe la ficţiune şi să folosească în schimb <materiale reale>, de exemplu, <activităţile CEKA, ale Armatei Roşii şi ale Gărzii Roşii, ca substanţă pentru romanele revoluţionare şi o nouă cinematografie, corespunzătoare” În acest sens se remarcă opera regizorului marxist Vertov care punea semnul de egalitate între camera de luat vederi şi agentul de politie. Acelaşi Vertov ar fi fost printre primii regizori care ar fi înregistrat pe peliculă deţinuţii politici din URSS căci el a filmat procesul din 1922 intentat de puterea bolşevică recent învingătoare în războiul civil conducătorilor (prinşi) ai Partidului Socialist Revoluţionar (eserii- Kerenski reuşise să fugă în Occident). Chiar dacă nu era vorba despre un film în sensul strict al noţiunii ci doar de imagini pentru un fel de jurnal de ştiri propagandistice.
Se stie că Stalin urmărea cu mare atenţie literatura sovietică dar se cunoaşte mai puţin faptul că era şi un mare adept al cinematografiei, ştia cam tot ceea ce apărea în acest domeniu în Uniunea Sovietică, vizionând filme, fiind primul cenzor şi critic. El a intervenit direct în filmul „Carnetul de partid” (1936) care avea o tematică pur bolşevică. „Stalin însuşi a fost autorul primelor si ultimelor cuvinte din scenariu” schimbându-i şi numele din „Ana” (după numele tinerei eroine care demască un trădător al Patriei sovietice deghizat- cum altfel?) în „Carnetul de partid”. Filmul urmărea să răspândească o imagine pozitivă a aparatului represiv (procurori, ofiţeri NKVD etc.) şi să sădească în conştiinţa publică sovietică faptul că cei arestaţi se făceau vinovaţi de crime împotriva URSS indiferent cât de inocenţi păreau şi cum îşi camuflau viciul. Însă înainte de acest film, în 1928 s-a lansat filmul „Solovki” (regizor A. Cerkasov) un documentar despre acest arhipelag care a fost sâmburele Gulagului din Marea Albă2. În 1923 populaţia încarcerată se număra la câteva sute pentru ca în 1926 să depăşească 6.000. SLON (abrevierea pentru acest microarhipelag- Lagarele cu destinatie specială din Soloveţki) avea şase lagăre distincte, unele din ele afectate tăierii de copaci în care mortalitatea era foarte mare. Aici s-a pus la punct sistemul devenit faimos cât-munceşti-atât-mănânci. Un mare număr de agenţi ai OGPU au participat la turnarea filmului. „Agenţii au jucat rolul de variante-model ale lor înşişi şi, conform  unor relatări din epocă despre filmări, au jucat şi rolul unor deţinuţi supuşi şi bine hrăniţi. Filmul a fost gândit clar ca un elogiu adus poliţiei secrete (...) le prezintă spectatorilor viziunea unui  lagăr sovietic atractiv, în ambele sensuri ale cuvântului: ca mijloc manipulator de distragere a atenţiei de la realitatea obietivă a lagărului şi ca mijloc de amuzament” Raiul pe pământ: cazare confortabilă, mâncare delicioasă şi, în plus, o gamă largă de distracţii (spectacole de varietăţi, se organizau meciuri de fotbal, scufundări în mare, se puteau învăţa meserii noi, un întreg inventar de manipulări). Munca ar fi fost chipurile de doar opt ore. Filmul prezenta şi scena în care unui grup de fictivi vizitatori-turişti li se prezenta insula principală de către un ghid. Chiar şi femeile deţinute care apăreau în film nu aveau cum sa fie cele reale căci erau foarte bine hrănite, având forme feminine, atrăgătoare, unele chiar uitâdu-se lasciv la camera de filmat. Se pare că fuseseră alese dintre soţiile gărzilor. Difuzarea filmului în Uniunea Sovietică a fost problematică pentru că belşugul în care trăiau nişte deţinuţi, teoretic duşmanii Patriei, contrasta cu condiţiile grele în care supravieţuia clasa muncitoare sovietică. Şi Maxim Gorki a scris despre arhipelag după ce a vizitat versiunea turistico-propagandistică. Gorki s-a minunat de existenţa în arhipelag a unui ziar a unui teatru (care chiar a funcţionat, fiind teatrul deţinuţilor) a muzeului societăţii de etnografie.
Primul fim rus cu sonor ar fi „Drumul spre viaţă”(1931) care descrie povestea celebrilor tineri delincvenţi din Rusia sovietică (termenul în limba rusă este de bezprizorniki) care au dat mari bătăi de cap noilor autorităţi. După milioanele de oameni morţi în timpul implicării Imperiului Ţarist în Primul Război Mondial de partea Antantei a urmat războiul civil, care a lăsat în umă alte milioane de victime astfel încât este explicabilă apariţia acestor orfani-delincvenţi. Filmul  prezintă cum statul sovietic a depăşit soluţia clasică a represiunii, adoptată de CEKA lui Dzrejinski (pentru că aceşti minori delincvenţi creau un mediu instabil în marile oraşe sovietice, uneori putând fii observaţi şi de turiştii străini, ceea ce nu convenea aparatului propagandistic sovietic) şi cauta să rezolve cauzele fenomenului, integrându-i în colonii de muncă, de reinserţie profesională, am spune noi acum (de altfel filmul preia experienţele lui Makarenko în materie, comunitătile lui de copii orfani au produs nişte aparate de fotografiat copiate după cele germane Leica, având gravate iniţialele NKVD). Se dorea scoaterea în evidenţă a succesului în procesului de reeducare, aplicat unor elemente cărora nimeni nu le mai dădea nici o şansă. De altfel mulţi dintre delincventţi înveteraţi ai Gulagului proveneau din aceşti copii orfani ai războiului civil. Autoarea analizează opera propagandistică generată de construcţia celebrului canal stalinist care a legat Marea Albă de Marea Baltică (Belomor) care a necesitat excavarea a 228 kilometri de pământ , ridicarea a  cinci baraje şi nouăsprezece ecluze. Lucrările, tipic sovietic, au început în septembrie 1931  în ajunul începerii iernii artice. Nu mai puţin de 280.000 de oameni au muncit la săparea lui între 1931-33. Proasta organizare ar fi fost apoteotică iar aceasta se traducea printr-o foarte mare rată a mortalităţii în rândul deţinuţilor care, de cele mai multe ori, erau nevoiţi să sape cu mâinile goale pământul îngheţat . Canalul a fost vizitat de către 120 de scriitori în august 1933, 36 dintre acestia contribuind la un volum masiv de 613 pagini, ilustrat cu fotografii ale deţinuţilor. „Oamenii de litere radiau în timp ce ascultau relatările deţinuţilor”Volumul (introducerea si concluziile fiind semnate de însuşi Gorki) a fost însoţit şi de un documentar  numit Canalul Belomor- Baltica. Autoarea nu menţionează  faptul că subiectul Canalului a fost folosit şi de dramaturgul sovietic Nikolai Pogodin (1900-1962) care a scris o piesă de teatru, rămasă celebră şi care a cunoscut un mare succes în URSS în perioada sovietică, intitulată  „Aristocraţii” în care este înfăţişată elita delincvenţilor de pe şantierul canalului. Daca iniţial ea era refractară la imensul efort colectiv, treptat a fost reeducată, acceptând să muncească!
În ciuda limbajului academic greoi, de care uneori Cristina Văţulescu abuzează, defect profesional,  studiul său oferă informaţii mai puţin cunoscute despre îmbrăţişarea sufocantă şi manipularea domeniului artistic de către organele de represiune ale sistemului comunist.