Dacă este poezia cântec? Fireşte da, la fel cum este tăcere, şoaptă, vorbire răspicată, scrâşnet, plânset, vaiet, urlet. Poezia nu se sfieşte să fie orice i se năzăreşte. Cum de pildă, dacă poetul pune o amprentă în alb şi negru sau dacă îi dă o tuşă de culoare privilegiată, atunci este desen şi este tablou, acel fel care ştie să mişte, să gesticuleze, să umble.
           Cu George David ne încumetăm la solfegierea trăirilor prin sublimarea limbajului, nu ne propunem de astă dată să stăm în cap sau să ne aruncăm de pe vreo stâncă. În „Songbook” e ceva mai altfel decât în restul duiumului de books, iar cu precădere şi sigur de tot altfel decât în, particular, Facebook.
           E de ştiut că, dacă e să privim poezia doar de la stânga la dreapta şi de sus în jos, atunci nu vom găsi sensul vieţuirii între construiri şi sfărâmări, cel mult îi vom pricepe anotimpurile în încălecarea lor când tandră, când feroce.

Şi, una dintre alternative ar fi să îmbrăţişăm poezia, s-o strângem tare de tot, să o simţim cum pulsează, atenţi fiind să ne oprim când începe să trosnească.
           Ce-ar fi să încercăm mai întâi cu poezia de dragoste, care aici teoretizează armonios însăşi fenomenologia şi înţelegerea acestui sentiment, de fapt răpeşte ideea dragostei astfel încât să o aibă pentru sine, şi nicicum nu e cazul de răzgândire, de negociere, de recompensă, de renunţare. Odată dragostea avută, rămâne aşa pe mai departe… „îți răsfoiesc trupul/ cu sfioșenie,/ ca pe o carte de preț// mângâi coperta de piele/ – ah, ce lucrătură! –/ încercând să ajung/ la slovele gândurilor tale/  scrise-n cerneală sângerie// slove imprimate-n file/ cu meșteșugite filigrane de artere pulsatile/ și de gingașe tendoane// și mă mulțumesc să sorb/ chiar și numai înțelesul/ cuprinsului rotunjit ca o inimă” (Song in-folio (Pe tine citindu-te)).
            Transpunerea celei mai concludente stări sufleteşti în perspectiva rodului celei mai concentrate alegeri de exprimare, spune foarte multe despre felul de manifestare creativă, aş spune chiar că e vorba de mai mult decât cântec, ce ziceţi să fie chiar incantaţie…
            Accepţiunea poeziei ca efect al modelării cu mâna, cu dalta, în sine fiind privirea, de fapt cu gândul care ştie să fie oricum şi peste tot, generează şi aceasta o formularistică specială… “te sculptez cu ochiul, draga mea,/ câștigându-te din blocul de marmură/ detaliu cu detaliu// azi îți adaug o mână,/ mâine un zâmbet,/ poimâine o tristețe// și, uite-așa,/ cioplesc și șlefuiesc cu migală,/ clipă după clipă,/ ca să mi te fac/ cariatidă” (Song de Fidias mărunt (Privirea ca o daltă)).
            Pe un ton mai degrabă meditativ, dar cu accent apăsat enunţiativ, uşor deconcertant, în opoziţie cu euforia, cu efervescenţa, ne este propus şi acest “Song la limită”: “„back in 5 minutes”,/ mâzgăli ea neglijent pe ușa mea/ cu o cretă tocită,/ dându-și pe spate,/ cu mâna stângă,/ gluga cernită ce-i umbrea chipul,/ după ce cu dreapta/ rezemase, grijuliu, de tocul ușii/ coasa”.
            Iar factura existenţialistă se arată fermă, bine conturată, închegată, ajunge să doară pe la colţurile sufletului… „realități așternându-se/ una peste alta/ ca ștergarele/ în lada de zestre/ realități generându-se/ una pe alta/ la nesfârșit,/ precum fractalii/ realități successive/ năpârlind una din alta/ ca pielea șarpelui/ realități acoperindu-se/ una pe cealaltă,/ mototolite precum cearșafurile/ dintr-un pat de plăceri” (Song real (Teoria foilor de ceapă)).
             Este de remarcat un lucru, şi anume: deşi pătrunde adânc în esenţe, le răscoleşte şi le frământă, poezia lui George David nu cere ‘taxă de intrare’ şi nici ‘tichet de rezervare’, nu se oferă manuale ori instrucţiuni de folosire, ea fiind perfect abordabilă pentru iubitorii frrumuseţii cuvintelor.