De pe coama munților magnifici, poleiți cu pulbere de aur și diamante cerești, sub primele raze ale soarelui somnoros curg tăcute șoaptele iernii peste valea încremenită de gerul ultimelor zile ale lui decembrie, care mușcă scrâșnind răsunător din tulpinile pinilor maiestuoși, ale căror ramuri înverzite se frâng sub povara omătului căzut în cantități impresionante, peste noapte.  Strada care șerpuiește printre versanții impunători a dispărut complet înghițită de oceanul alb, izolând astfel stațiunea turistică cea mai importantă și mai frumoasă din regiune, de restul lumii. Situată într-un loc de o frumusețe remarcabilă, care atrăgea an de an, fie vară, fie iarnă, valuri de turiști din toate părțile lumii, locația își merita pe deplin renumele, dar era cotată printre stațiunile montane, ca fiind supusă unui risc foarte mare de avalanșe.


   Profiturile uriașe erau aduse tocmai de unicitatea și sălbăticia unui astfel de loc, în care modernul se îmbina cu tradiția iar confortul oferit de hotel, serviciile ireproșabile și profesionalismul proprietarului și al întregului staff, transformau un sejur obișnuit într-o experiență de neuitat. Avertismentele repetate ale meteorologilor care recomandau turiștilor să se țină cât mai departe de aventurile montane, nu au fost luate prea în serios, nici de turiști și nici de conducerea hotelului, care mai auzise și în anii precedenți astfel de anunțuri exagerate. Cei mai prudenți părăsiseră hotelul din inima munților cu o zi sau două înainte de căderea masivă de zăpadă, care făcuse prăpăd în mai toate localitățile montane iar cei rămași se treziseră în acea dimineață feerică și albă, într-o capcană fără precedent, de ale cărei proporții aveau să-și dea seama destul de curând.
   În parcarea imensă, mașinile abia dacă se mai intuiau, complet acoperite de zăpadă, dar cel mai îngrijorător era dispariția totală a drumului devenit impracticabil și care îi izola de restul lumii. Nimeni nu ridică privirea către adevăratul monstru care se pregătea în tăcere să se abată asupra lor, din raiul îndepărtat al înălțimilor
scânteietoare. Telefoanele prinseră să sune, mesajele alergau prin eter neținând seama de vitregiile vremii, somații din ce în ce mai alarmate urcau până la sinistrați, îndemnându-i să se pună la adăpost și să fie pregătiți pentru situații de urgență. Panica se răspândea printre oaspeți și personalul hotelului, care se străduia să calmeze spiritele și să dea asigurări în care niciunul nu credea.
   La recepție, Robert preluase controlul întregului imobil, răspundea personal la telefon, dădea ordine febrile angajaților și căuta cu disperare o cale cât mai rapidă și mai sigură pentru a evacua clădirea. Siguranța și optimismul lui molipsitor se evapora cu fiecare minut care trecea. Broboane de sudoare rece îi încoronau fruntea în timp ce privirile scormoneau oceanul de omăt scânteietor ce-i surâdea perfid de pe versantul abrupt, care străjuia hotelul de două decenii. Primise prin radio confirmarea celei mai cumplite temeri a lui, pe care o minimalizase cât putuse dar care devenise certitudine, din nenorocire. Avalanșa era iminentă iar el trebuia să adune oamenii în salonul oval de la parter cât mi urgent cu putință, fără să stârnească mai multă panică decât era necesar. Salvamontiștii îi dădeau indicații clare în acest sens, iar ideea era să se adune cu toții într-un spațiu cât mai larg și mai ușor de accesat, în cazul unei intervenții de salvare. Nimeni nu putea prevedea urmările și proporțiile dezastrului, așa că cel mai bine era să fie toți laolaltă, pe cât era posibil.

   Ajutat de două fete de la recepție, bărbatul controla înregistrările pentru a afla câte persoane mai erau în hotel și unde. Spera ca timpul să fie îngăduitor cu el și să-i

permită să ajungă la fiecare și să-i pună la adăpost. Hotelul era imens însă, iar la ora aceea în camere nu prea mai era nimeni. Erau risipiți la piscină, la sala de fitness, la bar sau restaurant, în dușuri sau în saune. Vreo cincizeci de persoane putuseră fi adunate în salon și acum se întrețineau în discuții banale, sorbind din ceștile de cafea sau ceai, în preajma șemineului uriaș, în care își făceau treaba două trunchiuri de stejar aprinse, ale căror flăcări dansau vesele și încurajatoare, creând o atmosferă iluzorie de normalitate și siguranță, pe care majoritatea o luară de bună.
   La bucătărie panica nu ajunsese încă, iar micul dejun se pregătea la fel ca în fiecare dimineață, în clinchet de pahare, cești și în sfârâitul cuptoarelor, de unde cornurile aromate își revărsau miresmele prin ferestrele deschise. Din tigăile adânci se rostogoleau rumenite clătitele pufoase, înecate în șuvoaie de ciocolată fierbinte și siropuri felurite, care alergau pe platourile apetisante către oaspeții stârniți de promisiunile înmiresmate. În barul elegant nimeni nu se gândea la pericol sau la vremea de afară, când un urlet inuman străpunse liniștea ireală a văilor fantomatice, dar care fu acoperit de un vuiet apocaliptic ce venea parcă din viscerele lumii. Eternitatea poate dura doar câteva secunde, însă nefericiții ostateci ai sorții aflară asta în cel mai tragic mod. Moartea se rostogolea hohotind nebună prin pulbere de stele, îmbrăcată în straie albe de mireasă. Nicicând natura nu atacase cu atâta noblețe și neîndurare și niciodată viața nu suferise o înfrângere mai umilitoare.
   Tăcerea acoperi complet valea transformată într-un mormânt alb, de unde nu se mai auzi niciun murmur al vieții care pulsase intens până în urmă cu numai câteva minute. Avalanșa înghițise lacomă tot ce întâlnise în calea ei, dar nici chiar ea nu prevăzuse că soarta își are regulile sale de la care nu admite abatere. Astfel că, patru suflete rămaseră afară din hotelul morții, trimise în întâmpinarea vieții de un destin misterios. Trei oameni care lucrau în cadrul stațiunii turistice, ca electrician, instalator și ajutor la bucătărie trebăluiau încă de dimineață prin curte, asigurând buna funcționare a stabilimentului, ignorând total pericolul. Un al patrulea bărbat, era chiar oaspete al hotelului și ieșise în parcare ca să caute în mașina personală trusa de prim ajutor, în care avea calmante pentru migrenele soției.
   Nenorocirea îi surprinsese pe toți izolați unul de celălalt, în diferite colțuri ale complexului, fără cale de ieșire din mormanul de omăt,    care aproape că-i îngropase. Disperarea cu care au luptat să îndepărteze zăpada ce-i sufoca le-au asigurat supraviețuirea lor și a celor care au putut fi extrași vii dintre ruinele amestecate cu zapadă și gheață de către echipele de salvare, în următoarele ore și zile.
Primul care s-a eliberat din capcana ucigașă a fost Matteo, cel cu pastilele pentru migrenă. Se afla în mașină în momentul dezastrului și impactul cu furia naturii a fost diminuat de rezistența acesteia. A reușit să îndepărteze nămeții cu ajutorul uneltelor pe care le purta mai mereu în portbagajul mașinii, printre care se afla și o lopată, o pereche de cizme și un levier cu care s-a apucat să spargă bucățile de gheață ascunse în mormanele de zăpadă. Din fericire avea telefonul cu sine și a putut să anunțe dezastrul forțelor de ordine adunate la baza muntelui, care deja puseseră în funcțiune turbinele încă din zori pentru a deszăpezi strada care ducea la popas. Avalanșa era prevăzută dar nu se putea interveni decât foarte încet, din cauza străzii complet impracticabile.
   În timp ce încerca disperat să ia legătura la telefon cu cei din hotel, a auzit voci undeva în spatele clădirii distruse. Cineva striga din răsputeri după ajutor și după claritatea vocii,   Matteo înțelese că persoana se afla undeva afară în curte, ceea ce-i dădu speranțe și un plus nebănuit de curaj. Strigând la rândul lui pentru a se face auzit, începu să își croiască cu dârzenie cărare prin omătul care se subția pe măsură ce se apropia de curtea principală, de unde se auzeau vocile. Curând ajunse la cabina electrică a cărei intrare fusese blocată de aripa zdrobită a unuia dintre balcoane, dar persoana dinăuntru era nevătămată. Se apucă să îndepărteze cărămizile cu mâinile goale și după o eternitate reuși să extragă dintre dărâmături un bărbat de vreo 50 de ani, pe jumătate înghețat dar destul de calm și lucid, care îi mulțumi pentru ajutor și împreună se puseră imediat în mișcare, pentru salvarea celorlalți.
   Destul de ușor i-au descoperit pe ceilalți doi muncitori, care se luptau să sape un tunel pentru a ajunge la intrarea cea mai la îndemână a hotelului, care era prin bucătărie, rămasă ca prin minune aproape întreagă.
   - Massimo, Ricardo, sunteți teferi? Slavă Domnului! Nu mai speram să văd pe cineva viu în prăpădul ăsta! Noroc cu băiatul acesta, care m-a scos de sub balconul acela nenorocit! Mulțumesc bătrâne! Nici măcar nu te-am întrebat cum te numești!
   - Matteo! bombăni tânărul posomorât. Am face mai bine să lasăm prezentările pe mai târziu și să ne apucăm de treabă! Acolo jos sunt vreo optzeci de oameni care așteaptă să tragă o gură de aer, așa cum facem noi acum! Soția și copii mei sunt dedesubt!
   - Doamne, bătrâne! Îmi pare rău! Sper să fie cu toții teferi! La treabă atunci!
   - Davide, ai deconectat generatorul de la curent? întrebă Ricardo îngrijorat. Ar mai lipsi un scurtcircuit în tot haosul acesta!
   - Păi de ce crezi că mă aflam în cabină când s-a prăbușit peste mine balconul acela blestemat? Sigur că l-am deconectat! Hai, dăi bătaie și nu mai trăncăni că trebuie să ajungem la prietenii noștri cât mai repede! Pun pariu că ne așteaptă cu cafeaua deja aburindă în cești! Nu simțiți și voi aroma asta amețitoare?
   Niciunul nu răspunse, dar fură recunoscători pentru optimismul forțat al celui numit Davide, care încerca să insufle curaj camarazilor săi, ale căror mâini începuseră să sângereze în lupta cu ruinele înghețate.