Stare de albastru blurat


duminica asta din mine are ceva din
unele picturi impresioniste ale lui Monet
o stare de albastru blurat
peste niște gânduri umbroase
aflate mereu în contrast cu galbenul meu visător



în căutarea armoniei culorilor zilei
trăiesc vagi epifanii lăuntrice
întinse peste o lume înstrăinată
ce-și sporește îndepărtările duble
și reci

voi avea și azi în zborul meu duminical
o frântură de aripă angelică
prin care voi experimenta noi lupinguri
să pot trăi senzația atingerii cerului
pănă la primul gând impur
care să-mi provoace altă cădere icarică

apoi voi fi învăluit de aceeasi culoare confuză
nici caldă nici rece
ce așteaptă zilnic o altă duminică a sufletului
când mă voi înfășura cu raza incandescentă a rugăciunii
și voi sta mai aproape de oameni și de mine
precum un soare aflat la perihelii


Învățând conviețuirea...


Întâi a fost înțepătura
cu un brusc final de tăcere adâncă
Apoi nu am mai simțit nimic
vreme de câteva răstimpuri

Ruptura a venit mai pe urmă
Instantaneu s-a produs -
cum țâșnește dintr-o dată lumina
de sub o noapte noduroasă și apatică

Nu m-au durut deloc reminiscențele...
Insensibil ca o jucărie de pluș
pe care o sfâșii fără remușcări

Dar mâine când va fi sutura
mă va durea
Și voi șchiopăta o perioadă
schilod de o trăire lipsă
până când partea afectată se va tămădui
în căldura difuză a unei stalagmite
ținute în palmă

Și când va veni fiorul adus de ostenelile zilei
voi experimenta firav zborul
ascuns în spațiul dintre auricule

Atunci dorurile îmi vor invada
apele reci ce-mi inundă ființa
Îmi vor arăta cum să trăiesc clipa
în toată veșnicia ei efemeră
Iar umbra mea tăcută
se va atașa de o penumbră sociabilă
învățând conviețuirea în doi
în același timp
de unul singur


Omonimii


Am trecut peste trecut
Ca un vânt ce-și face vânt.
Nici acum încă nu-mi trece
Beția cu apă rece!

Am zile de dor ce dor
Le îndoi și-apoi mă îndoi...
Și așteptând să iau vreo plată
încerc beția cu apă plată

Văd o minte cum mă minte
Și nu e deloc cuminte...
Azi parcă ea nu mai expiră...
A, da știu, mâine expiră!

Iar mă frig de-atâta frig
Și-un iris îmi crește-n iris...
Las acest an să se ducă
Și cel nou să mă seducă.


Narațiune


până la capătul poveștii mai am de parcurs
cam încă vreo 45 de file intense de viață...
uneori îi intuiesc sfârşitul alteori mă las purtat
de intriga lăuntrică ce-mi stârnește imaginația
și mă face să-mi închipui și să inventez
noi și incandescente finaluri cu happy-end

am doar mici nedumeriri legate de personajele
care au fost vin și pleacă în această lecturare
și care vor urma în toate celelalte necitite file
unele din ele îmi par stranii
au cearcăne pe suflet riduri în inimă
ce-mi provoacă nişte întunecări când încerc
să le cuprind lumina dintre umbre

altele mi le simt atât de legate și apropiate de mine
în gestică în mimică în expandarea viselor
a dorurilor și a regăsirilor de sine
de parcă ar fi un alter ego al meu
un celălalt bogdan mai stilizat
multiplicat în noi și noi chipuri și caractere
necuprinse pe de-a-ntregul

fac o pauză de citit cât să deslușesc taina
care se ascunde în spatele razei de soare
ce pieziș îmi mângâie obrazul
și apoi dispare după un nor altostratus
îmi zic: uite și raza citește din mine
ca să mă cunoască
așa cum și eu buchisesc viața
s-o înțeleg mai bine
să-i știu punctele slabe și tari
și să-i pot face un rezumat complet
după parcurgerea în întregime a cărții
în care eu sunt singurul personaj principal
cu roluri multiple și variate
dar numai cu o singură viață



Stare cam tralala


Azi am o stare mai tralala
Mă îmbrac fistichiu,
Îmi geluiesc părul în exces
până devine un fel de fleașcă păstoasă,
și iau privirea aia de hăbăuc gânditor
cu care dau gata duduițele trecute de 40 ani

în fond ce? N-am voie să mă prostesc o dată pe lună?
Unii se prostesc zilnic și rămân așa tot restul vieții
Ba ți-s și șefi, ce urlă impresionist și umblă barosan,
Precum paul, șeful meu american.

E bine uneori să mai am stări din astea zăpăcite
Să mă manifest precum suporterii în extaz,
(în pauza dintre reprize,)
când majoretele invadează terenul.
Și să mă hlizesc la coapsele lor, la flexibilitatea lor,
La gura lor plină de rânjete și bună dispoziție
Să-mi imaginez că după dansul lasciv cu pompoanele lor
O pipiță din asta să fie la brațul meu,
Să mă soarbă din priviri precum ar sorbi o cola cu paiul,
Și să mă răsfețe apoi cu nuriile ei neastâmpărate

Azi sunt cam tralala
Îmi exersez zâmbetul numărul 5 -
Cel în care toți dinții mi se văd
Și mușchii feței mi se destind la maximum-
(așa cum se poartă aici în America)
Să arăt că-s happy, că nu port grija zilei de mâine,
Că mă simt tânăr și viguros,
că am disponibilitate la efort fizic prelungit,
Și să mă afișez pe străzi și prin molluri
mândru precum un june prim,
Până când se lasă noaptea,
Ca să pot și eu să mă laud apoi
Că am petrecut o zi întreagă
Printre femei una și una.


Nicio greutate


Un alt an biologic a mai trecut prin mine...
mi-a vânturat visurile, mi-a iluzionat neînceputele idile,
m-a făcut să n-am grabă în trăiri personale
ci să-mi parcurg lent o adolescență care tot stagnează.

Deseori am reușit să-mi astâmpăr singurătatea
cu surogate de vârste sociabile și variate:
o întâlnire cu Euterpe –
un an olimpian printre muze și zei;
un sfert de oră de concert de vrăbii în zori –
o eternitate în paradisul lăuntric;
freamătul visător al frunzelor mângăiate de vânt –
un an fără vârstă în părul meu;
florian bur cu melodia „my world” -
o plutire continuă spre constelații visătoare,
și alunecarea piezișă de rază –
mirarea unui timp ce a uitat să mai curgă

Nu simt nicio greutate când încep al patruzeci și patrulea zbor
printre oameni, lumi și universurile mele fabuloase.
Dimpotrivă, parcă sunt mai fiabil și mai liniștit
la năpârlirile bruște ale vieții.

Și chiar dacă mai gâfâi când îmi arcuiesc privirea peste ceruri,
chiar dacă mai șovăi când vântoasele îmi dau târcoale,
chiar dacă-mi amorțesc în interior frânturi de sentimente incomplete,
tot străbat intrepid mai multe înnoiri de vârstă,
până voi întineri complet și voi ajunge
la anii copilăriei perpetue
când voi rostogoli tot cerul
în jocurile mele șăgalnice


Stresat


Urlu la lună și-i spun să nu mă mai pândească
Altfel am să-i dau una în ochi de-o să mă pomenească
Arunc aerului vorbe grele să mă descarc,
Sunt încordat ca un arc.

Calc isteric zăpada în picioare
Mă enervez pe toată lumea asta mare
Am să sparg pereții, am să zgârii ziduri,
Până am să fac de furie riduri

Sunt stresat. Știu asta bine,
M-aș sfâșia chiar și pe mine
Ce bune ar fi acum un masaj, o relaxare,
o vacanță, o baie în mare...
Alarma sună. Mă trezesc buimac din dulcea visare.

E ora 5 jumate. Tre' să merg la muncă
Nu e timpul de Miami încă
Lasă visarea, lasă cafeaua, lasă gustarea,
Că n-a venit, bre Bogdane, pensionarea!


Sugar free


Te rog, mai ușor cu dulcegăriile!
Nu de alta dar știi și tu că orice e prea mult strică
La siluetă, la starea de spirit, la impresia artistică ,
La sanătate, la.......................................................
(și poți continua la nesfârșit pe linia punctată)
De azi înainte vreau să am totul sugar free
De la diminețile friguroase până la căldura care mă învăluie
Când mă gândesc la tine și la adicția mea de cafea răzgâiată

Știu că voi intra în sevraj o perioadă
Că te voi chema și ispiti să-mi dai din glucoza ta
Pe care o savurezi de fiecare dată când mă sorbi din ochi
Să nu te lași la aiurelile mele pisicoase și lamentoase
Ci să te ții tare, să mă duci cu zăhărelul oră de oră, surâs de surâs,
Toană de toană, .................................................
(poți nestingherită continua pe linia punctată)
Până mai trece o zi nezaharisită peste mine
Prin care să-mi dezobișnuiesc încăpățânările și tabieturile

Și numai după ce mă vezi că ochii mei sunt mai luminoși
Că te privesc altfel, mai drăgăstos, mai extatic, mai înțelegător,
De parcă ți-aș descoperi fascinat taina primului zâmbet cu subînțeles,
Cele mai frumoase visuri din tâmplele tale, zborul nedeslușit al dorului,
Și......................................................,
(ce mai consideri tu că e necesar, completezi pe linia punctată)
Abia atunci să te apropii la câțiva centimetri de mine,
Să te pot adulmeca, cuprinde, încorpora în simțurile și gândurile mele
Să știu să te apreciez și la supărări și la tristeți și când taci visătoare, și când vorbești până la epuizare,
să mă cerți și să-i spui prostuțului din mine să înțeleagă că fără dulcegăriile tale
Și mai ales fără tine
m-aș dizolva ca un zahăr într-o ceașcă de cafea
nebăută de nimeni.


Doar amintirile rămân


Uneori nici nu-ți dai seama când vine bătrânețea peste tine
Numai o vezi că s-a insinuat mai întâi în părul tău,
Apoi în oase, în ticuri, în insomnii disparate,
Și încet, încet, îți cuprinde inima, respirația, sângele,
dorul...
Și porți o haină cenușie peste lumea ta
Îmbătrânind odată cu umbra...

Devenim mai mărunți în imensitatea zilei nesfârșite
Mai lenți cu un pas decât asfințitul
Și mai imponderabili în trecerea printr-un timp
Care nu mai este al nostru...

Numai sufletul ne rămâne pururi tânăr
Ne agățăm viața de acest diafan suflu divin
Și ne încăpățânăm să credem că mai putem
Că avem puterea de a mai visa
Că știm cum să ne redeschidem aripile
Și să zburăm...
Dar odată vine sleirea peste noi
Și ne taie iluziile

Doar amintirile rămân.
Nesinguranța gândului singur,
Și cântecele din copilăria noastră



Ca un sonet de Shakespeare


Am încercat să fac pe cavalerul
Să reînviu moda uitatelor curtenii
Să te am în grijă, precum vistierul,
Prin mari efuziuni și mici ectenii

Și cordial ți-am oferit pe tavă
Sufletul deschis și fără de regrete
Știam că tu, cu firea ta suavă,
Mă vei face să nu mai am secrete

Dându-mă ție, prin felul tău solar,
M-ai scos din starea de îngândurare...
De azi nu mă mai conjug la singular,
Spre tine aripile îmi las larg să zboare

Aș vrea să fii ca un sonet de Shakespeare
Să te sorb hoțește și să te inspir