Atâtea concepte care sunt atestate fizic ca urmare a dorinţei noastre ca ele să fie reale. S-ar zice că lumina e visul dintâi şi care are urmă dar niciodată nu poate fi înţeleasă până la urmă, adică fiind vorba despre un capăt, ceva de felul ăsta. Şi se întâmplă astfel pentru că lumina se poate preface în câte feluri doreşte, inclusiv cum nu e atunci când o cauţi şi ea şmecheră găseşte cheia ascunderii după vreo galeşă frunză de umbră. Dar când e clară, aranjată într-o inflorescenţă, într-o împăunare, ajunsă vie, cea mai vie,  într-un efect  izbucnit din arabescurile minţii, cum să arate această ea lumina?
            E răsărit? Cerul are cuvântul…
            E zâmbet? Cerul din noi…


            Gabriela Trotuş leagă universul de sine prin sublima percepţie a eternităţii imaginative, pe care obişnuim să o iniţializăm drept lumină fiind. Şi aduce cu ea exact „Răsăritul din zâmbet”, nu văd cum mai concludentă rezoluţie a empatiei directe între a fi şi ceea ce ştim noi că ar fi.
            Poezia e stră-luminare dinlăuntrul fiinţei care caută esenţa care poate fi iubirea într-un continuu, într-un nesfârşit. Nu cred că aş avea o cale de început, ci doar pe aceea de parcurs, citind despre interiorizările care se încumetă înspre adresabilitate, precum o fiinţă căreia îi prieşte într-atât încât îi trebuieşte mediul din care provine, spre a fi împărtăşit.
           Poate părea poeta în multe feluri, fragilă când e de fapt de sine stătătoare, dură în vreme ce ea tocmai ce vindecă; o găsim însă cognitiv fără prea multe figure scenice… „Am atâta timp de tăcut/ între vorbele tale/ Vrute, nevrute/ îţi ascult, mai cade o seară,/ se mai potolesc valurile/ În oceanul meu mă scufund,/ vorbeşti fără virgulă,/ eu am tălpile goale/ lipite de străinul din vis…/ Ce nu vezi? sunt pământeana/ pândită de lună/ Mă vreau dezlegată/ din al său necuprins!”  
           Tocmai că văd ceea ce transpare natural, poeta nu vine de prin te miri ce planetarium să fure sirenic orbeşte vreun soi de a fi, e de o transparenţă care nu se poate câştiga prin impresivitatea ambientării circumstanţiale.
           Am atins undeva ideea iubirii, ca şi cum am fi picurat o licoare magică înt-un ceai iniţiatic, ideatic, cum o fi, dar pare-se că five o’clock e pe alt fus orar, iar nine o’clock vine legănat să înteţească o încăpăţânare a neîmplinirilor ce îi pregătesc un alterfugiu sorţii… “Ce folos că ne-am zgândărit/ singurătăţile!/ Nu-i de ajuns/ că ne suntem singuri/ şi ne-am culcuşit fiecare/ în singurătatea lui?/ Hai să creştem/ până peste creasta orgoliilor!/ Hai să ne ridicăm/  la înălţimea sufletelor/ care nu mai vor să învingă/ pe nimeni şi nimic!/ Sufletele noastre s-au perindat/ prin mulțime de vieţi!/ Rupte de oboseala/ atâtor lupte galactice,/ până la urmă au înţeles:/ rostul a fost doar acela/ de a învăţa „deosebirea dintre/ apartenenţa la iubire şi... refugiu“./ Aşa şi noi! / Ne-am întâlnit să ne învăţăm/unul pe altul/ de ce am rămas neiubiţi!” (De ce am rămas neiubiţi!).
         Ei bine, se face să fie cum poeta iubeşte într-un subsidiar existenţial pe care de-l căutaţi vă va trebui fir de Ariadnă… “Ar fi nefiresc/ să-mi topeşti liniştea zăpezii/ doar privindu-mi coroana,/ să vrei să-mi arzi iarna./ Ar fi de înţeles/ să te faci foc şi pară,/ când îţi cotrobăi prin gând/ şi te las fumegând./ Ar fi de dorit/ să te laşi ostoit/ printre aburi, topit/ chiar de-ar fi să te mint.” (Ar fi nefiresc).
        Mda: iubire, clocot; poezie ce mă cuprinde şi nu mă lasă; poetă, poetă…