Volumul Pe urmele lui Gingis Han de Mircea Munteanu – Mongolul (Editura Ceconi, colecția eCreator, Baia Mare, 2017) este unul de popularizare a istoriei și nicidecum o lucrare de specialitate în adevăratul sens al cuvântului, cu aparat critic de specialitate (deși sunt menționați autori precum Guy Rachet, Vladimir Dumitrescu, A.M. Tallgren, Gh. Brătianu, Ligia Barzu ș.a.).
Chiar dacă absența bibliografiei este motivată ca o protecție antifurt, dar și pe considerentul că lucrarea de față constituie doar un punct de plecare pentru un dialog profesor-elevi, considerăm că prezența acesteia ar fi adus plusvaloare textului.
    Pe de altă parte, aspectele enunțate aici (cu adevărat incitante) nu pot fi epuizate cu una cu două, din moment ce nici până în ziua de azi savanții din toată lumea nu au reușit să se pună întru totul de acord asupra lor (oare vor reuși vreodată?).


    De remarcat stilul alert imprimat narațiunii de către autor, facilitând o lectură antrenantă, cu atât mai mult cu cât volumul este însoțit de un număr 60 de fotografii color, de foarte bună calitate.
    Această carte este rezultatul unei expediții arhelogice efectuate în Mongolia și începe cu o scurtă prezentare geografică a Mongoliei, accentul căzând pe ariditate, improprie agriculturii, spre deosebire de alte zone temperate: „Legumele și fructele, atât de abundente în zonele temperate din alte regiuni, lipsesc aici cu desăvârșire, ceea ce duce la o carență marcantă de vitamine în hrana locuitorilor. Singurele plante ce se pot cultiva sunt gramineele. Și acestea începând cu luna mai, intercalate cu alte culturi”.
    Un aspect important relevat de autor îl constituie apa, care lipsește cu desăvârșire din prepararea hranei, fiind utilizată la băut doar sub forma ceaiului: „Apa «potabilă» este folosită doar la... spălat”.
    Motivul supraviețuirii locuitorilor în această zonă constă în adaptabilitatea ierbivorelor: „Am putea spune că omul a reușit să supraviețuiască în aceste zone tocmai datorită adaptabilității deosebite a ierbivorelor, în special a ierbivorelor mari”, mongolul fiind un vânător ori un crescător de animale.
    Istoria Mongoliei ascunde încă multe necunoscute, iar expediția în cauză a vizat mai multe epoci: paleolitică (vizite în complexe, de regulă în peșteri), epoca bronzului (cultura Yamna), epoca hunică, fiind observate afinități, legături cu alte culturi, dar fără a se putea aduce vreo dovadă clară referitoare la migrații.
    Demne de reținut sunt și prezentarea arcului mongol, dar și a carului ritual cu patru roți [întâlnit și la Carei-Bobald, în nivelul Nir II (miniatură), dar și în basorelieful de la Bogaz-Kioi: „Din lumea hitită și India, carul a ajuns prin ritualul budist – în Mongolia. Și arcul se închide pe la sud, între Mongolia-Panonia”].
    Incursiunea în Mongolia îi prilejuiește autorului enunțarea teoriei privitoare la comunism (pentru care a fost aspru criticat, deși lucrarea încă nu a fost publicată), printr-o paralelă sub aspect istoric între Rusia, China și Japonia: „... sistemul comunist apare datorită greșelilor sistemului economic mondial modern, ca o reacție de apărare a zonelor rămase în  urmă din punct de vedere economic și istoric, dar cu o administrație și tradiție istorică foarte puternice”.
    Extrem de provocatoare este și teoria privitoare la maghiari, reprezentanții emigrației maghiare încercând mereu să acrediteze ideea descinderii lor din avari, care descind, la rândul lor, din huni. Mircea Munteanu nu este de acord cu aceasta, argumentând că lingviștii au creat grupul fino-ugrian (neexistând nicio legătură între limba maghiară și limbile turcice), grup care se va desprinde în două, ramura estică, mai puternică, rămânând în zona împădurită  de la vest de Urali. Probabil, acest grup vine din Mongolia, din Asia Centrală (nu cunoaște prelucrarea fierului) și nu se știe când maghiarii coboară în stepa nord pontică („Izolându-se de celelalte zone pentru a-și păstra superioritatea locală, până la urmă ajung ei înșiși înapoiați”), însă se pare că în timpul slăbirii dominației Khazare la nord de Marea Neagră (sec. IX). Autorul consideră originea huni-avari-unguri drept o scornire bazată pe „asemănările dintre modul de viață și locul de origine, exploatând și lipsa de informații clare, aceasta pentru a dovedi faptul că ungurii și «strămoșii» lor au ocupat teritoriile Ungariei... Mari, înaintea băștinașilor”. În această nebuloasă, autorul lasă maghiarilor o portiță pentru a alege singuri: „Ori o filiație falsă, de războinici prin vocație, spaima vecinilor, cu accente fasciste, ori o istorie adevărată, a unei populații obișnuite, ce trăia în comuniune cu natura (vânători, pescari, culegători) și care a devenit războinică din necesitate și doar aliindu-și un trib de războinici”.
    Acest volum nu oferă și nici nu își propune să ofere răspunsuri, să dea soluții definitive. Este doar un pas înainte spre o nouă expedițe.