Satul se poartă firesc oricum l-ai lua din realitate şi l-ai pune la răspântia dintre stampă şi peliculă. Poate e singura entitate colectivă care nu dă în clocot de cele mai multe ori nejustificat, de pe azi pe mâine să-şi schimbe indicatoarele dinspre stânga brusc înspre dreapta. Şi, altfel privind, satul creşte pe verticală într-un mod unic, spiritual, fără artificii care să bage spaima până şi-n minţile cele mai sofisticate. Nu pot decât să-i dau dreptate lui Lucian Blaga, cu „Veşnicia s-a născut la sat”, câtă nu-mi spune careva unde în altă parte s-ar fi putut naşte ea veşnicie.
         Nadia Urian Linul ancorează la sat şi preia în scrierile sale elemente caracteristice unele, pitoreşti întâmplătoare altele, ce sunt hrănite direct din seva miraculoasă a locurilor neatinse de-a binelea de nebunia vremurilor pe care le trăim. Aceste fapte literare se arată din perspectiva dascălului care pe lângă preot şi moaşă, ţin satul în picioare, viu fiind acesta.
           Diferenţa dintre cele două cărţi ’gemene’ ale autoarei, „Satul cu poveşti” şi „Poveşti din sate” (Ed. Grinta, 2017), este una de nuanţă comparabilă cu delimitarea necesară potrivit căreia fiecare  întâmplare scrisă are două cuprinderi, iar cumulul realizat, două coperte; sunt două unghiuri diferite de privire asupra scenei.


           Este un lucru de la sine înţeles că fiecare dintre noi, oricât de înfrunziţi am părea să fim, ne găsim trăitori prin rădăcinile cât de îndepărtate genealogic, dar fiind sigur la sat. De aici şi expresivitatea directă, neaoşă, nealtoită neologistic sau trecută prin filtre aduse cu de la apogeul tehnologic citire…
           Aleg un fragment din spaţiul limpede al scrierii: „Acesta este numele cu care oricine ar trebui să-l strige pe Alin. Aşa şi nu altfel. Nimeni nu s-ar mira şi ar înţelege că acesta l-a primit ca semn al curiozităţii sale. Pentru orice, pentru oricine sau pentru… neacceptare.
           Sau pentru inteligenţă? Mai degrabă! Da! Nimeni nu putea să creadă altceva…
           La cei patru ani ai săi era bine dezvoltat, cu faţa rotundă, doi ochi pătrunzători, sub ochelarii de pe nas şi mereu neastâmpărat. Dorea să i se acorde toată atenţia şi dacă nu o obţinea începea să plângă. Era relaxat faţă de persoanele adulte, iar siguranţa lui în tot şi în toate te făcea să-l îndrăgeşti imediat.
           – Iar nu eşti cuminte, măi Aline! Vrei să o superi pe bunica?
           – Da’ de ce?
           – Eee, de ce? De ce? Mă înnebuneşti cu „De ce-ul” ăsta al tău! Uite, sună telefonul! Stai!...” (Da’ de ce?).
           Cât se poate de vizibilă, naturaleţea susţinută prin cursivitate, constituie atuul cu care Nadia Urian Linul cucereşte! Iar atenţia acordată amănuntelor potrivite descriptivităţii subscrie într-o condiţie a normalităţii.
            Frumuseţea povestirilor mă obligă la încă un citat: „…Nepedepsit când trebuie, pedepsit aiurea şi degeaba, Licu nu mai are reguli. Nici aici şi nici la grădi. Aşa zice el – grădi. E deja Eroul relelor pe care le poate face un copil într-o zi de grădi. Sare, loveşte, înjură, ţipă.
            E slăbuţ, înăltuţ, cu ochii albaştri sub părul castaniu.
            Dinţii i-au căzut şi e ştirb, dar asta nu-l încurcă să vorbească întruna. Înjură, ca oamenii mari, scăpând câte o înjurătură cumplită:
            – Dacă dai în mine, ţun la 112, buni! Nu crezi?
            – Unde suni, mă?
            – Da, sun la 112. Aşa mi-a spus Gelu.
            – Da’ de pe ce suni?
            – De pe telefonul tău!...”
            Anvergura fragedei tinereţi este cât toate turnurile de castele de prin poveşti. Există şi latura cealaltă, a bătrâneţii cu farmecul ei strecurat printre nevoi, dureri…
         Ar fi o explicaţie, sau măcar un argument de sprijin pentru spunerea lui Blaga… tinereţea şi bătrâneţea se petrec una pe alta ţinându-se de mână, de aici veşnicia; Unde? La sat!