Se zvoneşte că există veşnicii în mod obişnuit în fiecare dintre noi, însă este neobişnuit ca ele să fie  înţelese. Se întâmplă totuşi aşa ceva, atunci cînd este dată la o parte bruma autosuficienţei din experienţa vremelniciei, cu o curiozitate de neînvins. Iar poetul are precum nimeni altcineva obişnuinţa de a trece prin ordinea cosmică după bunul plac, provocând oarecare dezordine pe măsură ce fiinţele şi lucrurile îşi rezonează energiile după şuvoiul întotdeauna neliniştit al gândurilor celui ce simte suflul cuvintelor şi trăieşte prin acesta.  
           Nu aş fi avut cum să evit pragul episodic meditativ, întâlnind poeziile lui Liviu Vişan, şi părându-mi de un firesc indiscutabil, fiind de fapt ceea ce trebuia neapărat spus, şi iată-ne la taina spunerii. Cu specificaţia că este chiar la propriu o taină, cultivată în grădina sufletului şi a minţii unuia dintre poeţii remarcabili ai zilelor noastre în limba română.


          Aspră conştientă este această „Călătorie”: „mi-e frică să nu mă afund/ şi mai mult/ în imaginea din iaz/ a pădurii// deasupra mea/ o mierlă zboară spre cuib/ cu un cocon de înger/ în colţul pliscului// am visat că trebuie/ să-mi leg singur la degetul mic/ un bănuţ de aramă/ pentru luntraş// atât de înalt/ atât de înalt/ mi se pare tărâmul celălalt”. Ce te faci, poete, în învoirea în această lume pînă la clipa trecerii liniei de sosire… Cum îţi poţi mai bine aşeza drumul, fără însă a sta să-l calculezi prea mult… În complexitatea a ceea ce numim viaţă, pătrunderea simţurilor e tot ceea ce trebuie să intereseze, iar acest lucru se poate petrece, iată, cu eleganţă în cea mai teribilă zonă de conflict!
           Cu asemenea imagistică clară, în care doar umbră de metaforă dacă găsim, şi asta pentru că se dovedeşte a nu fi o necesitate, ne surprinde Liviu Vişan. Pe un palier calificat ca enunţiativ spre definitoriu, găsim nebănuită „Poetica geloziei”: „poetul spune numai vorbe de duh/ pentru că el este duhul vorbelor// dacă tace înseamnă că scrie un poem/ despre suferinţa din dragoste// poetul când tace/ nu vrea să-şi împartă amanta cu nimeni”.
           De altfel, poetul chiar abordează ’pe viu’ îndrăzneala tehnică, cea dincolo de simpla curiozitate, a apropierii de imagine până într-atât încât aceasta să nu îţi pară străină, ci dimpotrivă tu făcând nativ parte din ea n-ai decât să deschizi toţi porii fiinţei pentru a te conecta: „un univers se naşte/ sub ochii neştiuţi ai trecătorilor/ culori tăcute linii vorbitoare/ pânze de păianjen ale visului// niciun trepied nu poate susţine/ lumea care se perindă prin rame/ doar sufletul hrănit cu vopsele/ vă spune că există imagini” (Magia imaginii).
           Ineditul-neaşteptatul este un efect sigur al inventivităţii în cazul poeziilor lui Liviu Vişan. O temă precum legătura cu cartea, pe de o parte a omului care îi dă semnele facerii, şi pe de alta a omului care o cultivă, o promovează, e normal să fie făcută. Însă maniera de faţă e de o ingeniozitate rară pe o pantă pe care se poate foarte bine aluneca sau înţepeni: „bibliotecarii bătrâni au o vorbă a lor/ cartea se zice e grea şi s-o cari/ să le uşureze munca poeţii cântă la sindrofii/ clamându-şi harul proclamând mai bine nu scrii// bibliotecarii poeţi în schimb nu vorbesc/ despre asta pentru ei cărţile toate trăiesc/ volumele prăfuite nu mai au de mult autori par legate în pielea de pe cititori” (Bibliofilie calofilie).
           Frumosul vals al ideilor, mă gândeam că s-ar potrivi spre încheierea acestui scurt expozeu: „în piele de şarpe constrictor/ urcă umbra piciorului de femeie/ în cer fantastică reptilă/
încolăcită pe grumazul visului// piele de şarpe care se leapădă de şarpe/ cum se leapădă ziua de noapte/ umbra piciorului de femeie/ coloană de templu capitel din fruct confiat” (Umbra piciorului).
           Astfel, am făcut şi eu cunoştinţă, alături de voi, cu Liviu Vişan, un poet care trebuie citit şi repede şi pe îndelete!