După cum omul, cea mai rafinată îmbinare dintre substanță și spirit, mai exact dintre materie (trup) și nematerie (psihic), nu poate exista în afara spațiului și timpului, tot așa nici  gândirea sau rațiunea sa, produsul de vârf  prin care el își condimentează conștiența finitudinii cu debordantul joc al imaginației despre nemurire, nu poate fi aspațială și atemporală. Da, căci fiind adevărat că el, creierul uman (potrivit autorizatei opinii a antropologului Henry F. Osborn, „lucrul cel mai minunat și cel mai misterios din tot universul cunoscut”), a fost conceput de Atoatefăcător ca organ al gîndirii cu o întrebuințare la nesfârșit, tot mai mulți oameni de știință sunt de părere că, în decursul unei vieți cu durata medie, omul utilizează doar a suta parte dintr-o sutime din capacitatea lui totală! Iar asta înseamnă de o sută de mii de ori mai puțin decât cele 10 procente despre care încă se mai bate apa-n piuă sau că, prin cel mai simplist calcul matematic (cu siguranță că socoteala se complică foarte mult în stadiile superioare de utilizare), omul ar avea nevoie de zeci de milioane de ani pentru folosirea creierului la capacitatea maximă...


    Dar cum creierul funcționează în timp real și într-un spațiu tridimensional, iar de la păcatul adam-evic el cam trândăvește sub implacabila apăsare a timpului rău și bolnav în care, până la Judecata finală, suntem condamnați să ne târâm existențele, la rândul ei gândirea, oricât ar fi de abstractă, dobândește consistență și credibilitate doar în sistemul referențial spațiu-timp.
    Nota 1: Existența energiei spirituale, imaterialitatea proceselor psihice, misterul de nepătruns al fenomenelor paranormale (hipnoza, telepatia, telechinezia etc.), precum și forța fără egal a credinței, iubirii sau voinței, i-au determinat pe părinții spirituali ai omenirii (anticii egipteni, greci, indieni și chinezi, respectiv pe strămoșii noștri traco-geți) să separe sufletul de trup și pe primul să-l considere nemuritor, măcar în ceea ce privește independența sa de implacabila scurgere a timpului, pentru că până și imaginația noastră devine sfielnică și neputincioasă dincolo de hotarele ființării, adică în afara spațiului necuprins.
    Și iată marele paradox al binomului spațiu-timp: concepte de bază ale gîndirii filosofice (și nu numai) din totdeauna și mereu prezente în limbajul de zi cu zi prin termeni ca „loc”, „distanță”, „direcție”, „viteză”, „accelerație”, „vreme” și prin diverse unități delimitative (trecut, prezent, viitor, secundă, minut, oră, zi, săptămână, lună, an, veac, mileniu, metru, kilometru, milă, an lumină etc.), până în clipa de față încă niciun cugetător nu a izbutit să le definească într-un mod satisfăcător pe cele două repere fundamentale ale existenței, adică să stabilească dacă au un stat obiectiv, ori unul pur subiectiv (există doar în mintea celui care le intuiește și astfel percepe realitatea).
    Bunăoară, iată definițiile extrem de generale, și prin aceasta mai mult decât discutabile, pe care Călina Mare, profesoară de marxism la Universitatea din Cluj-Napoca, le dă în tratatul colectiv Materialism dialectic (Editura Politică, București, 1973):
a)„Astăzi se impune tot mai limpede că spațiul este o formă fundamentală a existenței, care caracterizează întinderea obiectelor, precum și relația reciprocă de coexistență dintre elementele componente ale unui sistem material, întinderea evidențiind aspectele de continuitate, iar relația reciprocă dintre elemente aspectele de discontinuitate”.
 b)„Timpul este definit, în general, prin notele de durată a proceselor și de succesiune a evenimentelor, nota de durată evidențiind aspectele de continuitate, iar cea de succesiune aspectele de discontinuitate”. Cu următoarea completare la aproximativa definiție a timpului: „Dintre aceste două note, esențială este continuitatea duratei, înțelegând prin aceasta inexistența vreunui proces în afara timpului”.
    Mă rog, completarea era strict necesară din perspectivă marxistă, ca nu cumva să-i treacă prin minte cuiva că există Dumnezeu și că El, supraspațial și supratemporal, a creat întreaga existență (lumea văzutelor și nevăzutelor), inclusiv spațiul și timpul, din infinitatea energiei Sale dinamice!
    Nota 2: Strânsa relație dintre materie și energie (nu doar în sensul că din materie rezultă energie, ci și că din energie se pot produce aproape toate tipurile de particule elementare cunoscute până în prezent) este ilustrată de celebra formulă, pe nedrept atribuită lui Einstein: E=mc², în care cantitatea de energie E este egală cu masa (m) de substanță, înmulțită cu pătratul vitezei luminii (c=300.000 km/secundă).
    Și încă ceva vizavi de definițiile marxiste de mai sus: ele pedalează pe percepția continuității, respectiv a discontinuității. Numai că, neputând să știm cum sunt lucrurile în sine (numenul kantian), noi ne oprim la aparență (fenomenul kantian), iar această percepție nu ne oferă o imagine fidelă a lumii, ci doar o simplă interpretare a ei. Ăsta, de altminteri, este atât motivul pentru care fiecare om vede lumea în felul său (potrivit percepției sale), cât și explicația rezonabilă că n-avem cum să ne cunoaștem semenii, de îndată ce întreaga viață nu izbutim să ne cunoaștem pe noi înșine.
    Vasăzică, nu numai că temelia spațio-temporală a minții umane nu poate concepe existența fizică în afara acestor coordonate indispensabile pentru echilibrul ei (chiar haosul inițial și inexistentul sunt gândite de cei mai temerari filosofi într-un cadru spațio-temporal subînțeles situațiilor limită), asta pentru că – ne spune adorabilul și subtilul Zhuang Zi – „eu pot să înțeleg că neființa există, însă nu și că neființa nu există”, dar ea nici nu poate pricepe sau, mă rog, nu deține reprezentarea plenară a conceptelor de infinit, antimaterie, spațiu cu mai mult de trei dimensiuni sau timp negativ (timp ce curge în sens invers), concepte frecvent utilizate în filosofie, astronomie, matematică și fizică.
    De pildă, marea majoritate a oamenilor de știință sunt de părere că Universul a avut un început, că înainte de acel început trebuie să fi existat ceva real de felul „energiei eterne”, că există ceva (mai bine spus Ceva) fără început, care tinde la minus infinit, și că găurile negre sunt stele enorme ce se comprimă până la atingere unor densități practic infinite și în apropierea cărora spațiul se distorsionează, iar timpul se oprește, ba chiar curge în sens invers!
    Nota 3: Verbul „a fi”, de prim rang în cam toate limbile, în limba română se impune prin încărcătura sa filosofică și ca rădăcină întru plămădirea unui mare număr de cuvinte uzuale: ființă, neființă, fin, fiu, fiică, final, finit, infinit, figură etc.