Ștefan Dincă - O sensibilitate revoltător de profundă

     De existența poetului Ștefan Dincă am cunoștință de mai multă vreme. Însă, adevărata întâlnire cu scriitura sa n-am avut-o decât după ce i-a apărut volumul „Cartea de iubire și alte poeme de sertar” (Ed. Ararat, 1996). Cartea, girată critic de Dan Laurențiu, așa cum aveam să constat, se susține, de fapt, singură. Scrisă în „dulcele stil clasic”, bine structurată în trei cicluri, trădează sensibilitatea, revoltător de profundă, a unui poet pentru care: „Pumnalul toamnei taie frunzele reci/ Par inimi calde frunzele tăiate”, sau: „Și e atâta liniște-n natură/ Ca-ntr-o imnesă sală de concert” (Din cartea mea), sau: „Se înnoptează peste existență/ o smoală nesfârșită și vulgară” (Sonet politic).

     Substanța volumului „Cartea de iubire și alte poeme de sertar” o constituie, tematic vorbind, poemele de dragoste, poeme în care Iubita este mai întotdeauna diafanizată, învăluindu-l pe poet în trena unei îndelungi așteptări mântuitoare. Izul de resemnare care transpiră prin toți porii unor astfel de poeme, întrupează chipul poetului modelator de senzații, de simțiri, din și prin lutul amintirilor obsedante: „Și nu mai trece nimeni să adune/ Monezi de aur de sub pasul tău/ Și soarele în depărtări apune/ Ducând cu el părerile de rău”, sau: „Dar poete nu e dor ci numai vis/ Un vis de toamnă care te străbate/ Când calci pe frunza mea de manuscris/ Pierdută ieri, la tine în cetate” (Din cartea mea, pag. 7). Sunt versuri în care Așteptarea (re)întoarcerii femeii iubite este redată ca și pretext de insomnii pentru poet. Durerea amânării Momentului face ca liniștea crescută pe temeliile unui prezent (mai) neprielnic - din motivul mai sus enunțat - să devină și blestem, și balsam. În același timp. Invocarea spiritului persoanei iubite îi permite poetului evadarea din cotidianul „mâncător de oameni” cum l-a numit Dan Laurențiu în cuvîntul de-ncepătură, precum și un refugiu reconfortant în lumea eterică a aducerilor aminte. Tătuși, intuind faptul că această „complacere” i-ar putea diminua demersul liric, poetul revine în fortă: „Când scriu îmi crește litera din grâu/ și câmpul înverzit, hrisov se face/ iar caii lui neștiutori de frâu/ aduc din neguri voievozi încoace”, sau: „Când scriu, îmi crește soarele din palme/ și voievozii străjuiesc cărunți/ la simplitatea dimineții calme/ în care rândunelele fac nunți” (Când scriu). O destăinuire de suflet, o adevărată „ars poerica”, un pas făcut, înainte de toate, spre sine însuși de poetul Ștefan Dincă, poet în al cărui spirit lumina și viața stau la o cină de taină a cuvintelor, poet de la care aștept cărți cel puțin la fel de odihnitoare. AVE!