O stranie și plăcută muzicalitate străbate versurile adunate de poetul sătmărean Grigore Scarlat în volumul ”Oră crepusculară” (Ed. LIBRA, 1993). Această notă vine (și) dintr-o acceptare în ”raza de acțiune” a cuvintelor care le formează, atât a unei realități exterioare, cât și a uneia interioare, cale prin care poetul reușește să contureze, să delimiteze un alt spațiu, un loc în care și inefabilul versului minulescian își are locul său, cel prin care infinit mai ușor sunt/pot fi redate escapadele exotice sau mioritice ale spiritului. Totul fiind marcat de-o ”literaturizare” a formelor materiei, și de-o dublare printr-o nouă dimensiune livrească: ”Totul luminează în preajmă-/ Camera cu cărți, mașina de scris,/ Drumul pe care merg zilnic,/ Clădirile cele mai întunecoase ale orașului/ Până cel din preajma mea,/ Zâmbind mieros ca Iuda/ Și așteptând să cad” (Aceasta să fie lumina?).

          Puțin speriat de concluziile la care îl obligă să ajungă realitatea, poetul începe să se agite, căutând un loc mai liniștit, mai odihnitor, în care să se mute: ”Nu am unde mă ascunde-/ Decât în șobolănia trupului./ Mai bine fierul înroșit” (Nu am unde mă ascunde).

          Trădându-și astfel de stări angoasante, Grigore Scarlat nici măcăar nu conștientizează o demitologizare a sensurilor ascunse-n cuvintele sale, un fel de ”dezbrăcare” forțată în public. Senzația ciudată care-l stăpânește în astfel de momente îl face să renege propriile ”însăilări” imagistice: ”Aceste rânduri le-am văzut mișcându-se/ Caravane prin deșert,/ Mersul lor domol, ordonat,/ Nu a lăsat urme” (Antum). Apoi, imediat ce ”actul” s-a fost consumat, poetul se trezește la realitate. Încă buimac(it) fiind găsește, totuși, în el puterea regretului. Din acel moment se declanșează o cursă nebună, de recuperare a terenului pierdut, pe de o parte, și, de cealaltă, de spălare a impresiei care putea fi pripit trasă: că autorul și-a aruncat șieși prosopul, nemaireușind să continue maratonul la care a luat startul. De aceea și cere el într-unul din poemele sale: ”Lumină, mai multă lumină”. Face asta pentru că are/simte nevoia unei îmbărbătări care să-l ajute să redevină un luptător: ”Țin între dinți un cuvânt-/ Cuțit, pumnal și floare poate fi/ După cum te arăți,/ După cum îmi întărâți simțurile” (Cuvânt). Dar, din nefericire, după fiecare ”zvâcnire” de acest gen, poetul redevine excesiv de melancolic, apatic chiar: ”Și, iată, azi ca și ieri,/ Lucruri derizorii la mare preț,/ Mai scumpi vor fi, iarăși, / Râtul prelung, colții fioroși de mistreț” (Azi ca și ieri). Și iarăși cuvintele par să-și fi pierdut esența, taina tăinuită în ele, precum și putința de-a crea noi lumi. Totul – numai pentru că poetul se lasă copleșit de-o amnezie ruinătoare: ”De la un timp,/ Ți-e teamă și de câinii aceștia,/ Alungați/ Căutându-și stăpânii/ În orașele mari, de beton” (Umbre).

          Așa își (re)începe Grigore Scarlat lupta cu sine. Și, greoaie fiindu-i trecerea timpului în închistarea sa, simte nevoia unei companii. Și cum cea mai potrivită este cea a persoanei iubite, începe să pună la cale un plan de revitalizare a propriei existențe. Stările contrarii apar, luciditatea ba pierde, ba câștigă teren: ”Doar tu-/ Femeia ca o resemnare a reliefului/ Când vânturi contrare o mențin în așteptare” (În sfârșit).

          Aceste ”riscante” incursiuni în labirintul propriilor senzații și trăiri, scot la iveală un poet puternic ancorat la realitățile unei lumi aflată-ntr-o continuă degradare spirituală. De aceea, ca un punct pus pe i, poetul conchide: ”De altfel,/ O viață în plus sau în minus,/ Nu lasă urme nici cât/ Un zbor pe cerul unei zile de vară” (De altfel).