Acum te cunosc bine, Maria, ştiu de ce mă respingi, demonii tăi încă sunt prezenţi în iluziile tale, încă te umilesc, încă îţi spun că nu poţi schimba nimic în destinul tău. Captivă a unei iluzorii realităţi, naştere-gol-moarte, creată de tine prin gândurile şi neputinţele tale.
    Nu este nici o deosebire între a rata în interiorul propriului sistem de limite şi constrângeri, şi incapacitatea de a decide ce alegeri trebuie făcute la un moment şi responsabilităţile pe care este necesar să ţi le asumi. Şi totuşi, vine o secundă când eu pot interveni şi pot să te fac să nu te mai ascunzi. Absurdul care te-a guvernat poate fi eliberat printr-o supapă, poţi fi absolvită de laşităţile tale. Ai rătăcit destul prin ploaie, eşti udă şi ţi-e frig. Crezi că este neomeneşte să-mi spui adevărul, să recunoşti în faţa ta că sunt o parte din tine?
Sinele care SUNT îşi cere dreptul la existenţă, uneşte-mă cu tine şi te voi învăţa să simţi sub degete materia, să pâlpâi şi să arzi ca o flacără, să-ţi descopăr nemurirea frumuseţii tale lăuntrice, să-ţi arăt nevăzutul şi incomparabila fiinţă care eşti.

Simţi nevoia să te confrunţi cu lumea interioară, să uiţi de măsurători, de rigori, de cenzură şi indiferenţă, de consecinţe, să sfidezi şi să provoci fiinţa noastră, energia noastră coagulată, să dezvăluie miracolul ascuns în scoarţa materiei? Vrei să devenim o sferă? Acceptă-mă! Eu sunt tu, ştii asta, nu?
Lacrimă care curge neinvitată, ochiul care vrea să o oprească, dar ea se rostogoleşte pe obraji. Sufletul se alină, plânge, scoate afară tot ce e neterminat. Lumea lacrimii ne înalţă, sau ne coboară?
Maria, plânge şi îşi ascunde aici, una din lacrimi!
“Se urâţise trupul gândit.
Cuvintele erau spuse într-o limbă străveche şi barbară.
A trăi, devenise am trăit,
Începuse ceva din sinea mea să moară.
O pată de umbră m-a traversat;
Era numai de la un vultur în zbor
Ce-ntrerupea minunat
Locul în care m-am născut,
De cel în care o să mor.
Cine te-a plâns cu ochiul lui pe tine soare, lacrimă arzătoare”?
Nichita Stănescu

Ia-le pe toate, aşa cum sunt, cum au fost, şi sper, vor mai fi, o exprimare a unui sentiment prin litere şi cuvinte. Pentru că aşa înţeleg eu iubirea! Ştiu că Tu şi numai Tu, poţi să-mi citeşti inima, poţi să-mi vezi zâmbetul larg şi gândurile constante când scriu către Tine cu inima.
    Tare mi-e dor de Tine, de cuvintele Tale, de colţul de linişte pe care mi-l ofereai în fiecare zi. Sunt cufundată în spaţiul cald al inimii şi universul îmi zâmbeşte prin ochii şi cuvintele Tale. Te prefaci că nu mă cunoşti, că nu mă mai recunoşti, că niciodată nu ne-am plimbat prin vis, Tu îţi petreci viaţa încercând să mă uiţi, iar eu stau în continuare lângă Tine... în vis. Numai că stau şi mă întreb un singur lucru. Ce faci dacă, accidental, să zicem, ne întâlnim din nou? Mă eviţi? Treci pe cealaltă parte a străzii? Mi-ar plăcea atunci când mă vei vedea să tresări cu bucurie şi să zâmbeşti. Pentru mine Tu eşti Lumina! Sufletul meu scânteiază în apropierea cuvintelor tale. Simt nevoia să-ţi scriu, să-ţi spun povestea mea fără sfârşit cu aromă de cald, să-ţi spun că mi-e dor să stau cu obrajii pe pieptul tău, să-ţi aud bătăile inimii, iar ochii tăi luminoşi, să-mi accepte lacrima care curge.
    Să fii alături... chiar dacă... Să nu camuflezi, să nu opreşti cuvintele în gât, să nu risipeşti o poveste frumoasă, să nu strângi pumnii, rănindu-te şi rănindu-mă. Aştept să vorbim, fără patimă, fără reproşuri, doar să vorbim, să ostoiesc dorul de vorbele tale.
Salvează această iubire, salvează-mă!

Fragment din cartea Din inima ta NAȘTE-MĂ! Confesiunea unui suflet în trup