Doar cei care ne sânt

Oamenii care pleacă nu ne mai încap,
Ne rămân mici, precum hainele din copilărie,
Arată precum paparuda care cheamă ploi în plin potop,
Stricând rima vieții și ceea ce chiar a trebuit să fie

Oamenii care nu pleacă nici n-au nevoie de întâlniri,

Ce e deasupra le întoarce mereu clepsidra din creier
Rochii, eșarfe și parfum, de sub tranșee
Lacrima umilinței, zâmbind, mângâie viața și sap
În mica insulă de timp din amintirile noastre
Lumină și viață, cutreier…

Oamenii care pleacă nu știu că ne vor,
Nici negru tăciune, nici alb orbitor
Oamenii care ne rămân picură sânge dincolo de mască,
Și atunci, statuile încep să își vorbească.

Cei care pot sunt doar cei care ne sânt
Ne vom spune: ,,Cândva, am locuit cu tine, pe Pământ!”




Aşchii de icoană
                                                                
           Îmi taie viaţa cu dreptate, un adevăr negat intens,
           E cuplul ca formalitate, tânjind mereu, perechea sens

           Rănesc lumina desuetă, cu spini pe creştet am iubit,
           Un act, un pact, o verighetă, neverosimil, te înghit.

           Pentru iubirea cu hotare, pentru delirul în balans,
           Perechea-sens cere iertare, formalitatea râde fals.

           El e străinul, ea străina, cuplul se smulge din război
           Bătăi de gong despart lumina, în poezia de apoi.

 Nu te-am găsit în nici o carte, e scris în arşiţa din stele                                 
 Să fii şi să rămâi departe, arzând în rostul vieţii mele.                              
                                                                          
 Schimbăm tăceri, a câta oară, la nunta noastră ne-ntâmplată
 O stea, în pas de dans, coboară şi ne promite altă soartă.                                  
                                                                          
 Numai din cer aştept opinii, despre ce-a fost întâmplător                            
 Şi când ne judecă străinii, ne-ascundem chiar sub ochii lor.

 Dragostea mea, cerească mană, pierdută-ntr-un război nebun,
 În aer, aşchii de icoană se-aşează şi te recompun.




Poate chiar a fost vară

Hai, descântă-mi genunchii, pe un val răsărit
Într-o toamnă din focul mirodeniei arse
Pe un drum hăituit de puterile stoarse
Hai, descântă-mi final, de trecut scrijelit.
Niciodată destul, din trecut nu îmi smulg
Un căpăstru de gând, să mă tragă, urcând
Către ce mi-a ghicit, o ţigancă în gând
,,Vei mânca rădăcini, vei visa într-un fulg...”

Ce vacanţe, ce mări, câtă sete, nu spun
O rafală de puşti, cineva, în genunchi
Ninge cel mai frumos prin inele de trunchi
Vânt stârnit peste veri, tânguie a Crăciun,
Doar un prieten ales, dintre cei foarte buni
Îmi dă greieri ucişi să îmi cânte magii,
Mai ales, când mi-ai scris că nu poţi şi nu ştii
De ce umbre de scoici, din cenuşă aduni
Catifea de lumină, o iubire-ncercată
Altă mare, alt ţărm, într-un toc de vioară
Chiar a fost sau va fi, vis de odinioară
Poate mor. Poate sunt. Poate chiar a fost vară.




Sărutul femeii poem

Femeia poem bea în taină din omul chitară,
Atunci când fantasmele capătă trup şi respiră
Amfora lemn descântă cuvinte, arde Steaua Polară
Clipa răzbeşte spre constelaţia în formă de Liră
Artiştii lumii dau seara un spectacol regal
Versul şi struna sângerează frumos, în tandem
Ritualul sacrificiului taie în două, egal
Omul chitară şi femeia poem.

Orfeu o pierde pe Euridice, jeleşte cântec, o regăseşte
Iubirea se stinge în legendă, o pierde a doua oară
Femeia poem imploră şi strigă orbeşte
Spre înserarea din har, a omului chitară.

Doar spintecarea dintre ei rămâne liberă şi sfântă
Ca liniştea dintre ce tânjim şi ce putem
Doar omul chitară ştie şi poate şi cântă
Sărutul de viaţă al femeii poem.


Sălbăticia din mine ştia

Chiştocul de viaţă strivit în speranţă
Nu a fost dorinţa mea, doar a clipei răsturnate în rai,
Tăcerea dintre noi pare de o sută de ani, e timpul să ne batem
Cu flori, rădăcini sau tulpini, ofrandă pentru pacea lumii,

Mai ales acum, când peste oraş e prăbuşire cu zgomot
În cutia neagră, doar tinereţea mea,
Întind braţele pe fereastra de la ultimul etaj,
Luna clipeşte profil de argint,
Îi întind cerceii mei, în formă de chitară

Ca o înjurătură de foc, tânjirile îşi ies din minţi,
De neasemuit este doar răbdarea
De sub puterea versului, cu fire de iarbă în dinţi,
Îngheţul sângelui toarnă în carne, aşteptarea.

Sălbăticia din mine ştia, te aştepta cineva,
Chiştocul de viaţă strivit în speranţă
Nu a fost dorinţa mea.





Am fost cândva, altă femeie

În cârciuma dintre ruine şi balalaica este beată
În noaptea asta ies din mine, voi deveni altcineva
Şi poate, totuşi, voi afla de ce-ntr-o viaţă spulberată
Am fost, cândva, altă femeie care-şi dorea să fie eu.

Doi ochi vrăjiţi, din altă lume, celest, imperial, albastru
Mă strigă ireal, pe nume, îmi sunt şi boltă şi hotar
E poate un destin cu har care îmi mângâie dezastrul
Mi-e milă de acea femeie care-şi dorea să fie eu.

Poate-i un sfânt care coboară cu mine-n cârciuma uitată
Poate definitiv e seară, peste ce n-am dorit să fiu
Acum chiar simt şi parcă ştiu, o încordare de-altădată
Am fost cândva, altă femeie care-şi dorea să fie eu

S-a frânt coloana verticală a unui ev, în care plâng
Tăcerea asta milenară dă balalaica de pereţi,
Nu te opri, aşa înveţi, să sorbi lumina din adânc
Mi-e milă de acea femeie care-şi dorea să fie eu.

Rămâne forţa poeziei, învingătoare în prăpăd,
Rămâne lacrima trufiei, peste absenţa necesară
Şi peste jale este vară, filmul îl ştiu, l-am scris, îl văd
Femeia veşnic amânată va obosi să fie eu.




Topesc argint, descânt absint

În locul din care scriu scriu acum, într-o zi, nu voi mai fi,
Trenuri în toate direcțiile, niciunul nu mă duce acasă,

,,Topesc argint, descânt absint,
Să nu mă minți, să nu te mint…!”

Descântec. Altfel de unde atâta putere de a întoarce
Din dezastru, parfumul de-atunci către biruință?

Știam, viața e doar o repetiție, de fiecare zi,
Operație pe cord deschis,
Inima bate invers către o naștere frumoasă,
Ne strepezim prezentul din antume spre postume,
Volante și nomade vacanțele despre ce ar fi putut să fie,
Glisante, ravisante tânjind un pic de cer
Adevărul din noi, o lume cât o poveste, cine știe
Poate nu pălim în acest veac. Ci vom râzbi încet, în carapace
Descântec. Altfel, de unde această pace
De unde atâta putere către căință?
Am fugit de tot să beau ploaie curată
Să înțeleg că totul a fost nedrept, altădată,
În locul din care scriu acum, nu voi mai fi,

Îngeri buni vor ști, vor culege din suflet parada,
În altă viață, sigur, mă voi numi, ,,Nevada”.

Simt dor cumplit, mă-nchin în mit.

,,Topesc argint, descânt absint,
Să nu mă minți, să nu mă mint…!”



Cuvinte injectate de gheară

Cuvintele nu sunt, todeauna, ale noastre,
Sunt injectate de durere, neiubire, singurătate
Şi, mai ales, de otrava lor, a celor care
Ne scrijelesc privirea, ne înfig aşchii în ochi,
Să orbim, ca şi ei, ca şi ele......
De ce, Doamne, de ce Doamne, am întrebat,
Tocmai el...de ce ea, le-am dat sânge din inima mea,
Şi bucăţi de viaţă, de ce?
,,Iuda l-a sărutat pe Hristos, nu uita!”, răspunde glasul din lacrima mea,
Te vor tot săruta, draga mea... Te vor săruta şi te vor uita,
Este greu de dus viaţa ta, ei te vor tot săruta...”
Precum Iuda, Doamne? ,,Da, şi el şi-a făcut treaba sa”.

Privesc în ochii lor, oare cred că nu simt şi nu ştiu?
Suferinţa e intuiţie, eşecul, târziu,
Mă doare, mă doare şi cad, pe stradă Salvare nu e
O cruce de lumină tace răspunsul ,,de ce”
Nu mă voi vindeca de spaima că neputinţa
Poate spânzura, în public, taina prieteniei.

Ochii aprinşi de bucurie sunt o amară ipocrizie,
Vor, tânjesc, nu te iartă că eşti, aşa cum eşti
Privesc în ochii lor, chiar cred că nu simt, că nu văd?
Conturul rânjetului, tăcere, prăpăd...
Vina este a mea, cuvintele nu sunt, mereu, poeme din vară
Sunt injectate uneori, fatal. Injectate de gheară.
Iubirea va smluge gheara, din inima celui iubit
Lumina va deveni  cântec, versul, răsărit.

Ana Blandiana:

  ,,Clara Mărgineanu nu mai este de mult un poet care să aibă nevoie de o prezentare. O prezintă volumele ei trecute, propria sa poezie care este un amestec de sufletism şi nevroză, o vibraţie a cuvintelor care cerne literele, despărţindu-le şi păstrându-le numai pe cele fierbinţi. Rareori mi s-a întâmplat în ultimul timp să citesc o poezie atât de vie şi de vitală, atât de dramatică şi, paradoxal, atât de tonică în acelaşi timp, atât de profund reală, în sensul de circumscrisă la realitate şi atât de cuprinsă în haloul suprarealităţii.”

    (text apărut pe coperta volumului ,,Sărutul femeii poem”, Editura ,,Semne”, București, 2015))