Sunetele calde ale violoncelului se revarsă în cascadă, umplând încăperea. Timbrul sonor este răvăşitor. Amelia parcă s-a îngemănat cu instrumentul. Când cântă, nimic nu o mai poate despărţi de violoncelul care i-a fost cel mai bun prieten, cel mai iubit refugiu, atunci când Cezar nu este lângă ea.

În camera de studiu vibrează totul emoţionant, de la lucruri până la la ultima celulă vie. Amelia se pregăteşte pentru concertul programat de multă vreme. Repetoriul a fost ales special, mulat pe sufletul ei. Concertul de Elgar. Încă nu se hotărâse şi la un ancore, în caz că publicul va cere să mai cânte.

- Amelia, nu vii la masă?

- Nu, mamă, mai târziu. Să termin ce mi-am propus pentru azi.

Apoi fata se îndreaptă către pick-up. Jacqueline du Pre era modelul spre care tindea. Voia să ajungă aproape de interpretarea ei. Reporni concertul, la pasajele dificile.

-          Hai, Amelia, că se răceşte pizza!

Fata, iritată, opreşte muzica. Deodată, sună telefonul. Mai mult alergând, ridică receptorul, înainte ca mama să răspundă.

-          Cezar, ce bine îmi pare că te aud! Când vii în capitală? Cum rămâne cu noi doi?

-          Când ai plecat, nu te-ai gândit prea mult la asta! Într-un fel, chiar tu ai luat o decizie. Ţi-ai urmat cariera, opţiunile artistice. Ce să fac eu acolo? La asta nu prea te-ai gândit! Nu mi-ai răspuns la nici o scrisoare! Rămas bun! Succes la concert!

-          Cezar! Ce-s prostiile astea? Dacă chiar ai dori să fim împreună, ai găsi o soluţie! Despre ce scrisori vorbeşti? Cezar!

Bărbatul îi închise nervos telefonul. Fără nici un cuvânt. Amelia era obişnuită cu reacţiile lui. Poate şi de asta îl iubea atât de tare.

-          Iar te-a sunat individul? Ţi-am spus că nu este omul potrivit pentru tine!

Mama Ameliei o priveşte supărată. Dacă ar fi ajuns la timp, i-ar fi închis telefonul, ca Cezar să n-o mai tulbure de acum încolo. S-o lase în pace. Îi spusese asta răspicat, când a sunat şi nu vorbea. Ştia că e el. L-a repezit, primind în schimb tăcere. Şi uite că omul nu se lasă! Găsise câteva scrisori în cutie. Noroc că le luase de acolo! Amelia nu apucase să le vadă! Câtă insistenţă! Şi asta în condiţiile în care nu era dorit ca ginere, ştia asta foarte bine! Şi nici familia lui nu o dorise! Că le stricase planurile de nuntă, cu fata celor mai buni prieteni!

 

                                                *

Duseseră o muncă acerbă de lămurire. Fusese consiliu de familie. Amelia se schimbase radical, de când plecase de acasă. O convinseseră atât de greu să vină în Bucureşti, la concurs.

-          De ce să vin? Ce dacă s-a ivit acel post? Şi aici îmi fac meseria, e un oraş frumos, civilizat!

-          Amelia, înţelege! Concertele adevărate nu sunt în provincie. Nici filmările şi nici înregistrările. Acolo te iroseşti, ca artist. Tu ai drumul tău, vino şi dă concurs! Iar omul, pe care crezi că-l iubeşti, nu este la nivelul tău! Tu ai o carieră, studii universitare! El e un ofiţeraş! Dacă îl dă afară din armată, ce ştie să facă? Ce viaţă veţi avea?

-          Mamă, după atâţia ani de relaţie, tu crezi că mi se pare că-l iubesc? Asta crezi tu? Iar Cezar e un bărbat deştept. Crezi că nu e în stare să facă şi altceva?

Până la urmă, venise la concurs. Nu mai putuse suporta presiunea exterioară. Capitulase.

Reuşise fără probleme la examen, se vedea clar experienţa de orchestră, încă de la începutul pasajelor impuse, cele de complexitate tehnică. Iar citirea la prima vedere? Piece of cake..

Rezultatul îl primise imediat, cu contract de muncă şi tot tacâmul. O alta în locul ei ar fi sărit în sus de bucurie. Amelia nu. Ajunsese la finalitatea atâtor eforturi şi sacrificii. Acum era în locul pe care îl visase, încă din copilărie. Dar oare cu ce preţ? De ce trebuie să plătim mereu un preţ?

Oh, de-ar fi avut puterea să spună răspicat ce îşi doreşte de la viaţă! Că priorităţile se mai pot schimba! Nu a putut face asta! Nu ea! Nu-şi supărase niciodată părinţii. Cu nimic. Muncitoare şi docilă, ea de mică se înregimentase în efortul ei, să nu dezamăgească. Obsesia asta, de a nu dezamăgi, fusese indusă de mică. Simţise mereu o frică aproape bolnăvicioasă! Jena faţă de familie, dar mai ales faţă de mamă, care visa să se realizeze prin fiica ei…  

                                    *

Amelia se întoarse în cameră. Avea inima zdrobită.

-          S-a răcit pizza! S-o pun la cuptor?

-          Nu-mi mai este foame, mamă. Te rog, lasă-mă să mă odihnesc, sunt obosită!

Amelia trânti uşa dormitorului şi se aşeză pe pat.Faptul că primise scrisori, care fuseseră aruncate, o făcu să se simtă ca o intrusă..Cine mai era ea în acea casă? Ce drepturi mai avea? Trebuia doar să ofere, dar ce primea? Nici un strop de înţelegere, nimic. Toţi ştiau ce-i bine pentru ea, omiţând s-o întrebe ce simte.

Închise ochii. În minte începu să se deruleze tot clişeul întîlnirii lor. Fusese frumos, un love story adevărat. Cum poate unii nici nu speră să trăiască-n viaţă. Acum simţea că se rupe totul. Şi dacă va fi să fie aşa, cum va mai putea trăi? Oare cum?. Pleoapele i se umeziră…O durere difuză îi acapară tot corpul…Se simţea prinsă ca într-o menghine. Fără scăpare.

 

                                       *

Ziua repartiţiei sosise. Ajunsese la conservator în ultima clipă, ca de obicei. Aşa era ea. O fire boemă, parcă plutea.

-          Unde vrei să mergi? Poate ne luăm post în aceeaşi orchestră, să fim amândouă!

Carmen îi zâmbea. Era violonista cu care cântase în cvartet, cea mai deschisă, jovială, un om pe care te puteai baza…

-          Nu ştiu…Conform mediei, aş putea obţine un post destul de aproape de casă…

-          Iar aproape de casă? Nu vrei să mai scapi? Eu vreau să plec departe, să fie o orchestră bună, cu dirijor deosebit..

Amelia rămăsese pe gînduri…Acasă i se spusese de mai multe ori…..

-          Ai grijă, să fii atentă la repartiţie, nu cumva să pierzi postul ăla. Să poţi veni acasă, la fiecare sfârşit de săptămână. Şi să putem şi noi veni la tine. Îţi va fi mai uşor, dacă îţi aducem de mâncare săptămânal…

În ea se dădea o luptă. Î-ar fi plăcut să fie colegă cu Carmen. Dar fusese mereu dependentă de părinţi. Şi asta se întâmplase nu pentru faptul că ar fi fost comodă, ci pentru că mereu avea de studiat.

Urma să plece de acasă, pentru mai mult timp, pentru prima dată. Să se gospodărească singură…Îi va fi greu. Dar totul are un început.

Repartiţia începuse. Îşi încordă atenţia, exact ca la un examen greu, ce trebuia trecut cu brio.

Nu, nu trebuie să dezamăgească.

Când vocea de la centru de repartizare pe ţară anunţase postul stabilit de acasă, se ridicase în picioare şi-şi spuse tare şi clar numele. Apoi plecă de la conservator liniştită, uşurată. Urmau două luni de vacanţă binemeritată…..

 

                                                *

Îi plăcea la filarmonică. Nu era chiar ce visase, dar era frumos. Concertele, cele cu solişti sau dirijori străini, erau adevărate revelaţii. Când sosea vreun interpret de afară, era numai ochi şi urechi. Voia să vadă nivelul şcolii de peste hotare. Şi constatase că şcoala românească de muzică chiar are valoare.

Ceea ce o distra cel mai tare erau concertele de la uzină, din halele industriale. Făceau parte din programul culturalizării maselor. * Dragi tovarăşi! Cultura trebuie să ajungă la clasa muncitoare şi la ţărănime, atât la oraşe cât şi la sate!* Şi atunci începea fierberea! Trebuiau repertorii cât mai melodioase, tovarăşul de la partid musai să plece mulţumit! Venea şi la repetiţii, ca să aprobe programul de concert. Dar cum să cânţi în asemenea condiţii? Fără nici o acustică, fără loc suficient de pus pupitre? Dumnezeule! Dar iarna? Cu mâna îngheţată pe corzi? Cum?

 

                                                *

Afară ploua mărunt. Concertul se sfârşise. Fusese o reprezenntaţie cam banală, fără vreo strălucire aparte.

Amelia de îndreptă spre vestiar, ca să-şi lase ţinuta de concert, în dulapul personal.

-          Amelia, nu vii? Să luăm troleibuzul împreună!

-          Mai stau un pic, du-te singură! Nu vreau să te reţin! Ne vedem mâine, la repetiţie!

Colega plecă descumpănită. I-ar fi plăcut să o aibă tovarăşă de drum, era urât afară şi târziu.

Amelia avea un sentiment bizar…Nici ea nu şi-l putea explica. Îşi aşeză fusta de catifea neagră pe umeraşul special. Bluza însă ar necesita o curăţare. După o cercetare mai atentă, chiar se gândea să îşi cumpere alta, mai frumoasă. Nu prea se pricepuse niciodată la modă. Acum se trezise în ea un soi de cochetărie.

După ce îşi încuie şi instrumentul, se îmbrăcă în hainele obişnuite şi coborî. Adoptase de când se ştie ţinuta masculină, lejeră. Bluegeens, tricouri, cămăşi largi…Era de statură longilină, cu aspect nordic. Iar zâmbetul îi strălucea pe faţa luminoasă.

Când să iasă de la teatru, aerul rece o izbi în faţă. Deodată, din umbră, se apropie un bărbat. Înalt, elegant, cu aspect impunător.

-          Sărut mâna! Îmi permiteţi?

-          Bună seara! Ne cunoaştem de undeva? îi răspunse ea, parcă în defensivă. Se făcuse precum un arici.

-          Nu! Dar aş dori să ne cunoaştem!

Bărbatul îi întinse o scrisoare. Apoi, îi spuse * Sărut mâna* şi dispăru în noapte.

Ce-a fost asta? Amelia grăbi pasul, să prindă troleibuzul. Apoi, mai mult în fugă, ajunse la garsoniera ce-i fusese repartizată de la teatru. Scoase furibundă scrisoarea din geantă, pe care o aruncă cât colo.

 

“Stimată domnisoară,

De ceva vreme sunt fascinat de dumneata. Îmi place muzica simfonică, dar recunosc că mi-am luat abonament la teatru, doar ca să te văd. Din adolescenţă visez la o fată ca tine. Iartă-mi te rog tonul uşor familiar dar iată că deja, pentru mine, de atâtea luni de când vin la concerte, îmi păreţi atât de aproape. Şi totuşi atât de departe.

Mă numesc Cezar. Sunt ofiţer la unitatea militară din oraş. Îmi doresc foarte mult să ne cunoaştem.

Dacă răspunsul este afirmativ, acesta este numărul meu de telefon. Aştept cu nerăbdare apelul.”

 

Rămăsese încremenită de surpriză. Extraordinar. Nu păţise niciodată aşa ceva. Viaţa ei se rezumase doar la muncă. Nu se uitase nici în stânga şi nici în dreapta. Poate că o mai plăcuseră şi alţii, dar nu văzuse nimic în jurul ei.

Se uită la ceas…Era ora zece…Prea târziu să meargă la cabina telefonică…

Devenise agitată şi emoţionată. Bărbatul, ce tocmai îi înmânase scrisoarea, deja îi invadase somnul…Care somn? Îi dispăruse…

                                   

Prima întâlnire, de fapt a doua, fusese răvăşitoare. La o terasă, la un suc. Când s-au privit în ochi, parcă au fost străfulgeraţi. Unii spun: dragoste la prima vedere…Alţii spun: chimie….Totul s-a desfăşurat atât de firesc, ca între doi oameni care se plac cu adevărat. Ea, fără experienţă, fusese din prima clipă fascinată de el. De masculinitatea lui, de felul organizat şi riguros. Apoi, cu timpul, constatase că era primul om care o asculta, o sfătuia, ţinând cont şi de dorinţele ei. Îi era şi tată şi iubit. Era totul…

El întâlnise în sfârşit femeia visurilor lui. Avusese multe prietene, toate doritoare de a conduce în relaţie, de a avea ultimul cuvânt. Amelia era calmă, veselă, iubitoare, fără pretenţii de hegemonie.

Dar nu se mutaseră împreună. Familia lui fusese împotrivă. Cine era fata asta? Muziciană? Scârţa, scârţa pe strune, apoi turnee în care el va sta singur. De unde va şti el ce face ea, când va fi plecată? Artiştii au viaţa lor!

Asta auzea în fiecare zi… ca picătura de otravă.

 

                                    *

 

I-a spus * Rămas bun!* Îl cunoştea atât de bine. Fiecare vorbă a lui era categorică, fără putinţă de schimbare. Poate că meseria de militar îl transformase în bărbatul dur, cu care nu e bine să te joci. În ultima vreme, îl simţise că se înstrăinase. Îi şi spusese asta, la una din ultimele conversaţii. Îşi luase şi permis de conducere. Tot pentru el. Părinţii îşi călcaseră pe inimă, când îi dăduseră maşina.

Cezar se trezise cu ea, la uşă. Primul drum fusese către el. O adevărată aventură. Fără experienţă de şofat, se angajase într-o depăşire primejdioasă, inconştientă. Scăpase cu viaţă datorită şoferului de camion, care trăsese dreapta brusc, să-i facă loc. Noroc că văzuse în ultima clipă un acostament. Hm…Mai bine ar fi murit atunci. Decât să treacă prin ce trece acum…Ce idee nebunească…

Amintirea însă e atât de vie… Sunase la uşa lui, dar nu îi răspunsese nimeni. Posibil că cineva, din familie, o văzuse pe vizor. Si o lăsaseră acolo, spre distracţia vecinilor.

Se cazase apoi la un hotel. A doua zi îl căutase la unitate.

I se spusese că este plecat în aplicaţe, în munţi.

O fi aşa? Sau nu? De unde să mai ştie?

 

 

Nu mai avea lacrimi. Secaseră. De două ore, gândea şi regândea totul. Ce mai are de făcut. Dar oare mai are ceva de făcut? Va putea trăi fără el? De câteva luni, de când nu mai sunt împreună, suferă ca un câine. Încă mai spera într-o întoarcere, până la acest ultim telefon, fatidic.

Totul s-a terminat! Definitiv!

Ca un arc, Amelia se ridică de pe pat. Privirea i se lipi de violoncel. Îl ura. Cu patimă. Instrumentul, ce o definise ca artist, acum devenise duşmanul vieţii ei.

Ca un automat, programat să execute ce trebuie, luă scaunul de la birou, deschise uşa balconului şi se urcă pe el, senină.

-          Iartă-mă, Doamne!

Puse picioarele pe parapet şi, fără să clipească, se aruncă în gol, de la etajul şapte.

Vecinii de la parter tresăriră, la auzul bufniturii….

                                    *

Oamenii au tendinţa să judece. În marea masă! Ai zice că se hrănesc cu asta. Ca nişte vulturi, la pândă, să găsească stârvuri.

-          Cum să facă Amelia una ca asta? Cum a putut să îi facă de ruşine pe părinţi? Înmormântare fără preot?

-          Da, cel de la parohie a refuzat, că e sinucigaşă!

-          Decepţie din dragoste? Se terminaseră bărbaţii pe pământ? Asta e laşitate!

-          Crezi că e uşor? Să-ţi instalezi singur scaunul, de pe care apoi să te arunci? Eu cred că i-a trebuit curaj! Decizie tăioasă, calculată!

-          Numai Dumnezeu are dreptul de viaţă şi de moarte asupra noastră! Trebuia să-şi ducă crucea, să meargă mai departe! A fost o mare artistă! Păcat de ea!

 

*

Viaţa merge mai departe. Cu bune, cu rele…Cei mai sensibili, din păcate, clachează! Cei ce despică firul în patru, străduindu-se inutil să înţeleagă lumea! Cei care sunt stăpâniţi de sentimente devoratoare, care apoi scapă de sub control…..ACEIA AU NEVOIE DE NOI.. Numai să fim în stare SĂ VEDEM. Ca să putem să-i ajutăm LA TIMP..