Pentru mine cele mai frumoase anotimpuri sunt primăvara şi toamna. Culorile arămii, în degrade, grena, verde, oranj, galbenul dulce, maroniu sau ocru în care se îmbracă natura în octombrie, tablourile pe care le creează fiecare colţişor sunt inexprimabil de frumoase, sunt sublime. În timp ce în aprilie-mai, verdele crud, culorile pastelate ale florilor care-şi etalează cele mai neaşteptate forme şi culori, pur şi simplu te face să tresari, să speri, să simţi că renaşti odată cu natura, cele ale toamnei îţi amintesc de belşugul ce trebuie cules şi păstrat pentru iarnă, de tinereţea trecătoare, de perpetuare şi schimbare...
    Nostalgia singurătăţii mă apăsa, îmi dădea dureri de cap şi o apatie bolnăvicioasă, pentru orice aş fi încercat să fac îmi pierea iute cheful, aşa că m-am hotărât să ies afară, să mă contopesc cu noua schimbare de atitudine, de viaţă. M-am îmbrăcat ca într-o zi de sărbătoare, deşi era mijloc de săptămână şi am pornit-o agale pe trotuarele bulevardului pe care locuiesc, măsurându-l cu paşi rari, de parcă atunci îl străbăteam pentru prima dată, vrînd  să îi trec în revistă fiecare detaliu, fiecare nouă schimbare de décor, fiecare nou locatar.

    Este o zi de primăvară, cu soare strălucitor, calmă dar răcoroasă. Balcoanele nu s-au încărcat încă de ghivecile cu flori, iarba abia încolţeşte, vitrinele magazinelor te îmbie pline de culoare şi modele anticipând sosirea unei vremi frumoase. Mi-am lăsat blue-jeanşii – veşnica vestimentaţie comodă şi ghetele sport-  am pantofi cu tocuri înalte şi geantă asortată maro, o fustă kachi dintr-un caşmir subţire, cu o croială modernă şi foarte comodă: corsaj strâns pe talie din care porneşte un volan amplu, cloşat spre poalele lungi, sub care pun de obicei, o jupă-pantalon din milaneză albă, terminată cu manşete dantelate. Completez vestimentaţia cu o bluza din bumbac mercelizat, imprimată cu motive geometrice stilizate, în culori calde: vernil, bej, galben-pai, oranj  peste  care port un taior din caşmir, acelaş material cu al fustei. Părul şaten cu onduleuri lăsate de natură, mereu rebel, niciodată cu o formă clară îmi încadrează faţa radiind de bucuria şi speranţa că noul anotimp revine şi în sufletul meu întinerit.
    Noul parc pe lângă care trec este plin de copiii care se dau pe topogan, se aleargă, zbenguiesc precum ieduţii, supravegheaţi de doamne guralive, bunici sau mămici tinere prinşi cu toţii în vârtejul tumultos al destinderii, uitării pe moment al atâtor preocupări casnice şi griji administrative. De cîte ori văd această scenă, mă încearcă  nostalgia timpului care trece fără ca eu să am încă nepoţi şi privesc cu jind sperând să mă bucur curând şi de această postură. Mergând încărcată de astfel de gânduri, fără o ţintă precisă ajung în intersecţie şi mă aud interceptată de o voce tânără, jovială şi amabilă:
    -Sărut mâna, distinsă doamnă! Vreţi să primiţi acest buchet de flori, de la noi?” Surprinsă mă uit la superbul buchet de frezii albe ce mi se întinde, îl primesc zâmbind încântată şi mulţumesc tânărului, a cărei faţă radiază plină de voie bună. Trei tineri înalţi, frumoşi, veseli mă priveau amuzaţi. Curioasă, încurajată de întâmplare, îi întreb:      
    -Dar, cărui fapt datorez atenţia şi florile voastre, dragii mei?
    -Simplului fapt că v-am întâlnit, că este o zi frumoasă în care vă încadraţi perfect şi noi nu am găsit acasă persoana căreia voiam să le oferim. Sunteţi cea care aţi apărut în locul, la momentul potrivit şi noi considerăm că le meritaţi. Florile se potrivesc luminii ochilor dumneavoastră, mari şi blânzi. Cu siguranţă, sufletul nu vă este departe de vârsta noastră.
    -O-ho! Ce compliment poetic! Meritaţi tot binele din lume şi toată dragostea! Eu vă doresc să aveţi parte de noroc, sănătate şi numai bucurii! Ce plăcută surpriză! Mulţumesc mult!
    - Cu toată stima şi cu multă plăcere! au răspuns aproape in cor, zâmbitori.
    Băieţii au traversat strada, mi-au făcut încă odată semne de salut cu mâna, iar eu am rămas cu buchetul în mână şi cu sufletul încărcat de tinereţe şi bucurie de parcă însăşi primăvara pătrunsese acolo cu toate florile şi culorile lumii.
    Expresia de pe chipul oamenilor este în concordanţă cu vremea: când este calmă, însorită şi chipul exprimă căldură, împăcare, speranţă, motivare; când plouă şi vântul suflă în rafale, ne chircim în noi toată puterea, grija, graba de a ajunge sau rezolva ceva presant ne crispează, ne împovărează şi trecem pe stradă ca nişte roboţi fără sentimente, fără zâmbet, doar preocupaţi, prea trişti şi uneori mult prea îndureraţi...
    Am ajuns în dreptul unei vitrine, privesc fără să văd ceva anume, apoi recepţionez semnele insistente făcute cu mâna de vânzătoare şi intru în realul scenei lăsând visul pitit printre gînduri.
    -Bună ziua! Ce mai faceţi? E mult de când nu v-am mai văzut plimbându-vă atât de relaxată, mereu sunteţi grăbită, tot timpul parcă alergaţi.
    Faţa zâmbitoare, amabilă, plină mereu de solicitudine a vânzătoarei mă ţintuieşte şi-mi place s-o aud. Realizez cu bucurie că astăzi sunt văzută de alţii aşa cum voiam să fiu mai des: calmă, visătoare, optimistă şi-i răspund cu satisfacţie, cu recunoştinţă chiar:
    - Mi-am luat o zi de “vacanţă,” cu de la mine voie şi la îndemnul fiicei mele care m-a sfătuit să mai uit de preocupările stresante, să consider că e sărbătoare şi să ies afară, la aer, la soare şi uite, aşa am ajuns  pe stradă  doar ca să mă plimb.
    -Mă bucur mult, pentru dumneavoastră. Aşa să faceţi mai des, arătaţi excelent!
    - Mulţumesc pentru compliment! Chiar mă simt grozav de bine.
    Vânzătoarea este o brunetă nu prea înaltă, cu forme apetisante, păr lung, ten alb, gură cărnoasă, roşie şi ochi migdalaţi. O fată isteaţă, vorbeşte frumos şi gentil cu toată lumea, citeşte mult şi mă surprinde cu preocupările romantice privind literatura, concertele de muzică, spectacolele de calitate la care-mi spune că îi place să meargă. Mi-a citit unul din romane şi mă întreabă când apare următorul. O invit la viitoarea lansare de carte şi plec încântată să constat că printre tineri mai sunt încă şi pasionaţi de lectură. Internetul, viaţa tumultoasă, stresul muncii de fiecare zi sau preocuparea zilei de mâine, nesiguranţa locurilor de muncă îi mutilează sufleteşte şi spiritual, iar ei uită să mai existe la timpul lor, îmbătrânind mult prea timpuriu, plecându-se sub poveri prea grele pentru fragilitatea vârstei.
    Îmi continui plimbarea în suflet cu tinereţea şi primăvara, pasul mi-e uşor, uit de genunchiul care mă doare, nu-mi pasă că pentru cină nu mi-am pregătit nici un fel de mâncare; oricum mi-am propus de mult timp o cură de slăbire pe care o amân cu speranţa că o pot începe de mâine. Îmi duc tacticos buchetul florilor delicate spre nas şi le adulmec parfumul suav, merg cu pas rar, spatele drept ondulându-mi şoldurile involuntar – e mersul meu obişnuit, dar pentru cei care nu mă cunosc prea bine, mers studiat ca de manechin - şi dintr-o dată... simt cum mă împiedică ceva care  îmi înfăşoară molatec, apoi insistent, picioarele. Mă opresc, să nu cad.
    O, Doamne! Jupa mea cu danteluţe albe coborâse pe sub fusta care-mi sta strânsă pe talie, nelăsându-mă să-i simt alunecarea uşoară,  dintre dresul fin de mătase şi stofa subţire a fustei... Ce să fac?! Să-mi ridic poalele fustei şi s-o trag în sus pe talie, nu e posibil!? Singura mişcare, la fel de caraghioasă era să-mi trag  jupa în jos, de tot şi s-o scot! Ceea ce am şi făcut, numai că în jurul meu erau trecători care mă priveau cu stupoare şi cu amuzament în acelaşi timp...
    După primul moment de surpriză şi consternare, după ce mi-am scos tacticos pantalonaşii-jupă, ca o veritabilă streptesă şi i-am ascuns în geantă, ruşinată dar şi înveselită de situaţia comică în care m-am trezit, am început să râd în hohote, într-o cascadă nestăvilită, ca şi cum altcuiva i se întâmplase pocinogul, şi nu mie! Am auzit atunci în jurul meu un cor de râsete.Încurajaţi de atitudinea mea, două perechi de tineri au început să aplaude cu entuziasm  non-şalanţa cu care, tocmai reuşisem să regizez singură, ad-hoc, propriul gag!
    Dar cum nimic nu e întîmplător şi tocmai lipsea scenei, iată că apare şi "cireaşa de pe tort"! Un vechi şi neobosit admirator, care nu văzuse eroica mea recuperare (dintre picioare şi pantofii cu tocuri cui) a jucăuşei mele jupe, vine spre mine  cu   un surâs-plâns accentuând şi mai tare comicul situaţiei! Uitând de propria-mi postură tragi-comică, am început să râd şi mai tare, timp în care el tot încerca să-mi prindă mâna s-o sărute ca salut şi eu nu mai ştiam cum să-mi stăpânesc nefireasca veselie. Neânţelegând nimic, simţindu-se deja ofensat, anticipând refuzul avansurilor care nu-i fuseseră niciodată încununate de succes, mimica lui devenise mai mult decât caraghioasă, pe faţa mare cu nas borcănat,  mustaţă “pe oală”, cu ochii  abia distingându-se prin ochelarii fumurii cu dioprii mari! Îmbrăcat cu un balonzaid din tercot bej, lung peste un costum decolorat, dintr-o stofă subţire, înalt şi slab, cu părul lung, grisonat căzut în dezordine pe frunte trăgea de lesă o căţeluşă mică, neagră care mereu i se încurca printre picioare, mai să-l doboare. Şi chiar a reuşit! Bietul om, rămăsese cu mâna dreaptă întinsă spre mine, cealaltă fiindu-i târâtă odată cu el, de lesa prinsă de căţel. Spre norocul lui, la marginea trotuarului sunt bănci iar una dintre ele care se afla mai aproape îi opri brusca schimbare ortopedică. Mai mult căzu decât să se aşeze, imediat ce slobozi lesa, căţeluşa alergă lătrând către un maidanez mare şi lăţos care-şi arăta sfidător colţii puternici. Cu o batistă la fel de incoloră îşi tamponă fruntea ridată vizibil, abundent asudată. Noroc cu ochelarii fumurii, ochii poate că chiar plângeau...
    La aşa spectacol neaşteptat şi grotesc nu mai mă aşteptam, veselia mea a încetat brusc, transformându-se în compasiune. L-am salutat ca rămas bun, nici nu-mi găseam cuvintele - dar era mai bine pentru amândoi – şi am plecat. Mi-am continuat plimbarea, urmărită încă de senzaţia jenantei apariţii a dantelatei mele jupe şi mi-am propus să fac totul ca sufletul meu să nu fie cuprins prea curând de frigul ninsorii timpurii!...Primăvara abia începuse, urma o vară caniculară, poate şi o toamnă târzie... Vremea este schimbătoare ca noi înşine, ca stările noastre de spirit, important este cum o vedem, cum ştim s-o percepem, dar mai ales cum ştim să ne-o creem. Pentru mine era clar în acel moment, că aveam o zi frumoasă ca şi sufletul meu înmugurind tomnatec şi că nu voi uita uşor ce jupă jucăuşă am!