În fiecare iarnă, la sărbători, foștii elevi  îl colindau pe domnul profesor. Era mai mult decât un obicei. Devenise și dânsul ,una dintre rudele lor.Una foaaarte apropiată. O altfel de rudă…
Intrau în casă și continuau  colinda începută afară… Le plăcea mai mult aici, pentru că aveau timp să privească peretele încărcat cu tablouri și tablouașe, cu rame mici sau mititele, ale tuturor generațiilor cărora le predase, în lunga carieră de dascăl.
Recunoșteau aici chipuri cunoscute, ale fraților, prietenilor și vecinilor  sau părinților lor. Nu, domnul profesor nu mai era tânăr.
Și preda o materie din cele mai grele, una  pe care nu o înțelegeau decât dacă dănsul  le- o explica și le- o traducea. Era o traducere a cifrelor și formulelor. Dar pentru asta trebuia muncă. Multă  muncă…
Chiar și în orele de educație fizică, când profesorul era plecat la ședințe, iar domnul îi aduna de pe terenul de sport, pentru a mai face câteva exerciții. Ori recapitulare…

E adevărat, nimeni nu făcea consultații decât în școala și rezultatele muncii lor se adunau din plin,  umplând până la refuz pachetul mulțumirilor sufletești, la examene sau olimpiade. Iar școala se mândrea cu asta!
Da, munca și doar munca îl făcea cunoscut în zonă și numele îi era rostit cu respect. Cu mult respect!
-Copii, veniți în clasă, să mai rezolvam câteva exerciții!
Îi vedea jucându-se, din curtea casei, își lăsa treaba și venea să profite de fiecare oră în care ar fi putut învăța ceva pe cineva.
Așa și- a câștigat  domnul professor, respectul  și admirația, în satul care l-a adoptat  și pe care dânsul l-a înfiat, la rândul lui, în școala pe care a slujit–o, ca cel mai supus credincios. Școala și oamenii!
Colinda se termină. Domnul profesor îi poftește înauntru:
-Poftiți în casa și ocupați loc, pe unde puteți, măi copii!
Mă bucur că nu mă uitați și în fiecare an ,veniți să mă colindați. Mă faceți să mă simt mereu tânăr și  …să simt că poate n- am trecut degeaba,  prin viață…!
Aici, domnul profesor se oprește. Ceva îl îneacă. I se pune în gât…
-Am venit să vă colindăm, domnule profesor, că în școală  ,unii v-am mâncat sufletul…așa de răi am fost.
 Domnul profesor îi privește cu drag. Vede în fața lui nu copii ci bărbați adevărați, parinți de copii, oameni în toată firea. Le răspunde, zâmbind:
-Nuuu! Nici vorbă! Suflet mi-a mai rămas și pentru alții!!!
Daaa! Suflet. Suflet maaare! Suflet de OM.  De Dascăl, de Om și de Părinte.
La aceste cuvinte, Maria și Adela, venite și ele la colindat, se privesc lung ,una pe alta. Dau din cap, aprobator.
Acum sunt oameni în toată firea. Mult mai responsabili, cu toții, decăt au fost cândva…Cu câțiva ani în urmă. Atunci însă, nu și-au dat seama. Noroc cu…
Își amintesc perfect sala de clasă, ziua de examen, liniștea deplină, emoțiile. Da, și dacă le- ar fi putut vedea ,ar fi observat că ele ar fi spart fereastra clasei, de atâta  apăsare.
Examenul de bacalaureat. Deloc ușor. Deloc simplu. Cu note, cu concurență,cu destine legate de ele. Ce se va întâmpla, după? Dar acum? Ce?
Sunt așezați , câte unul, în bănci. Fiecare își simte inima ticăind. Încet, încet, aproape deloc. Apoi, tare…Tot mai tare! Fiecare are senzația că a uitat totul și că nu mai știe nimic…Nimic!
Fețele lor sunt roșii-îmbujorate  sau palide-verzi. Ar fi în stare să creadă că totul e un vis. Unul din care te trezești  răzând sau plângănd.
Liniște. Emoții. Domnul profesor e numit  supraveghetor-unul ce răspundea de tot ce se întâmpla în sala aceea de clasă. Răspundea de destinul tuturor celor care azi dădeau examenul de maturitate așa cum îl numeau pâna acum câțiva ani, părinții lor.  
Cu bune, cu rele, cu destine prinse în cuiele examenului.
De data asta, ei, elevii îl simt mai aproape pe domnul profesor. Împarte cu ei emoțiile. Nu, nu sunt ale materiei dânsului. Dar, știu că și dănsul îi susține  cu ceea ce se vede mai departe de strălucirea ochilor lui.
De data asta ,nu ține în mână fițuicile acelea mici, cu exerciții  si calcule, pe care le dicta la tablă și îi verifica. Era atât de meticulos  și ordonat! Iar lor le cerea același lucru!
Acum verifica cu privirea și încuraja cu sufletul. Știa că sunt elevi silitori ,harnici și serioși. Se considera un norocos și dânsul, că se afla aici ,în sala lor. Îl știa pe fiecare.
Emoțiile sunt motivate.
Din când în când, prin săli intrau ceilalți  supraveghetori, cu funcții și roluri, care se asigurau că totul este corect și fără interpretări. Nimeni nu- și risca onoarea și siguranța.
Reguli în clasă, reguli în bănci, în minte și în suflet.
Se aduce plicul cu subiectul. Se citește și se scrie pe tablă. Mareee! Citeț!
Ochii se miră, gândul întrebă, răspunsurile se pierd… Pentru puțin timp, pentru ca apoi, totul se lămurește. E car!
Încet–încet, elevii încep să aștearnă pe hârtie ceea ce știu. Și, nu e puțin. Unii, mai încet, alții mai repede. Așa cum au învățat.
Maria nu scrie. Nu a început încă și nu are de gând…. Timpul treceee grăbit. Prea grăbit! Cei din jur văd asta. Încep să se îngrijoreze. O întreabă, din priviri. Primesc răspunsul ,pe loc. Deci, trebuie făcut ceva. Cine?  Ce? Cum?
A…Adela. Da. Adela e cea mai aproape .Vis-a-vis de Maria, pe rândul din dreapta. Și, știe…A scris mult…Da, îi place materia. Vrea să dea la facultate…Deci, Adela…O privire, două, trei, treisprezece. Fata înțelege. Cum să nu ajute? Altfel, cum o vor privi ceilalți, la ieșire? Egoistă? Rea? Trebuie să încerce. Maria trebuia ajutată! Fără întrebări, fără răspunsuri. Doar cu …risc. Maaare risc. Foarte mare!
Dar, se poate. Orice. Cu curaj. Cu mare curaj…
În clipa când secretara intră pe ușă, aducând tava cu cafea…În momentul în care ea așază cafeaua pe masă, domnul profesor întinde mâna  să o apuce. Iar Adela îi întinde ciorna, Mariei. Maria o ia și o citește grăbită, de sus până jos. În momentul când  aceasta o terminase de citit, lângă bancă apare domnul. Văzuse totul! De la început!
O privire insistentă, pătruzătoare, o fixează pe Adela, apoi o întreabă aspru:
-A cui e hârtia? A ta?
Nu , n- ar fi fost bine să îl mintă pe domnul  profesor și Adela știa asta. Atât de bine!
Fata se ridică, în bancă, pleacă  privirea  și răspunde ,scurt;
-Da! A mea! Vă rog să mă iertați!
Domnul profesor văzuse. Putea să nu o întrebe nimic. Putea să o dea afară, fără discuție. Fără întrebări. Știa la ce risc s-ar fi expus dacă în sală ar fi intrat , chiar în clipa aceea ,responsabilii care verificau siguranța examenelor .Așa, precum s -a și întâmplat. La nici 5 minute…după.
A măsurat- o de sus până jos. A certat-o aspru, din privire, apoi i-a spus, scurt:
-Ia-o!
Fata a întins mâna. Și-a luat ciorna. Era a ei. A înțeles privirea domnului profesor. A înțeles. Cu privirea o certase, dar cu sufletul , a înțeles-o. Da, Adela a riscat, dar, ce putea să facă? Să nu -și ajute colega?
Putea să-i ia lucrarea, imediat. Nu, nu a făcut asta.Iar  Mariei nu i-a trebuit mult ,să- și amintească. Atât. A început să scrie, apoi….Mult. Era o elevă bună…
Nu, n-a dat-o afară din examen, așa cum alții ar fi făcut-o, deși prețul era unul foarte mare. Cu toții, înțelegeau asta!
Era cel al onoarei pe care domnul profesor nu și-o pătase ,niciodată. Era acela  al omeniei, de care profesorul se îngrijea. E martor un sat, o școală, un oraș…
Sunt martori ei, cei ce vin și azi, la colidat. Și, vor veni încă…
E martor tatăl  Adelei, fostul elev al domnului profesor. Profesor și diriginte, din vremea când acesta era absolvent de facultate .Își dorea ca fata lui să învețe cartea pe care și el o învățase, cândva…
-Ei, cum a fost la examen, Adela? Povestește -mi!
-Păi,.. cam asta s-a întâmplat! Din păcate. Mi- a fost rușine de domnul profesor. Nici nu știu cum am să-l privesc, în ochi, de acum încolo.
Adela încă nu realizase  gravitatea faptei. Rușinea față de profesor o urmărea…Dar, tatăl înțelege repede. Foarte repede.
-Dragul tatei, înțelegi prin ce ai trecut azi? Tu îți dai seama că domnul profesor putea să te dea afară, din examen? Pe bună dreptate! Te putea nenoroci, pentru toată viața!
Dar, tu te-ai gândit ,cumva, în ce postura l-ai fi pus, dacă directoarea comisiei ar fi intrat în clasă și- ar fi găsit pe banca colegului, ciorna cu alt scris? I-ai fi făcut mari probleme. Nu, nu te-ai gândit la asta, copil naiv, ce ești!
De aceea, pe lângă respectul ce i-l purta până atunci profesorului, Adela și cei care au înțeles povestea, l-au adăugat și pe acela ce-l purtau Omului și Părintelui, celui pe care azi îl colindă și îl urează.
Vor mai veni încă, dar nu la multe sărbători, pentru că din tot ceea ce a fost, va rămâne doar amintirea celui care a lăsat în urma lui, dovadă ca nu a trecut degeaba, prin viață!
O faptă, mai multe, un model, un dascăl, un Om! Un Dascăl mare!
Dumnezeu să-l odihnească în pace!