„Moartea, eveniment inevitabil în viaţa omului, reprezintă trecerea din lumea aceasta, în lumea de dincolo. Moartea înseamnă o despărţire definitivă a defunctului de familie, de colectivitate. Acest ceremonial este alcătuit dintr-un sistem de practici şi credinţe, menit să asigure integrarea omului în lumea de dincolo, reechilibrarea sistemului social, pe de altă parte. Şi în obiceiurile în legătură cu  moartea întâlnim trei  etape principale proprii oricărui ceremonial de trecere:

- despărţirea de categoria celor vii;
- pregătirea trecerii în cealaltă  lume;
- integrarea în lumea morţilor, restabilirea echilibrului social rupt prin plecarea celui mort..”

    „Scurgerea permanentă a timpului și infinitul spațiului, figurate în spirală, sunt punctate de rituri și obiceiuri de sorginte păgână peste care s-au calchiat credințe creștine: binecuvântarea, botezul și împărtășirea muribundului. Diferențele dintre păgân și creștin sunt greu de stabilit, deoarece ele în timp s-au contopit. Existența este secvența pe care o cunoaștem, reprezentând lupta pentru conviețuire, munca și durerea. Venim din necunoscut și ne îndreptăm spre lumea de apoi, albă, fără griji, divizată clar, pentru  fiecare om în rai și iad. Sus este raiul, locul liniștii, al odihnei și mulțumirii. Iadul este jos, el este pedeapsa și pătimirea. Spațiul de dincolo este reprezentat  tranșant. Lumea de dincolo este fie recompensă, fie pedeapsă pentru faptele săvârșite de om în timpul vieții.”   
    În Țara Lăpușului, datorită spiritului religios al comunității, se mai păstrează unele secvenţele ale ceremonialului funerar. Dar asistăm și aici la  o serie de transformări  în ceea ce privește elementele tradiționale. Obiceiurile ancestrale au  fost înlocuite cu  altele noi, importate din zonele urbane. Unele localități lăpușene mai conservatoare păstrează credința în semnele prevestitoare de moarte. Cu  toate acestea, s-a pierdut în unele localități obiceiul de a confecționa lumina mortului sau toiagul, acea lumânare din ceară de dimensiunea mortului, ce ardea la căpătâiul acestuia, cu rol purificator și ca simbol al călăuzei, al tovarășului de drum în Marea Trecere. Astăzi se lasă în permanență lumina aprinsă în încăperea în care se află mortul.
    În Țara Lăpușului semnele morţii erau descifrate în diferite evenimente din natură: pocnirea unor obiecte din casă: mese, dulapuri, laviţe, paturi, lăzi, stâlpii hornului, uşi, pereţi, icoane, oglinzi, grinzi; căderea şi spargerea neaşteptată a unor oglinzi sau icoane; deschiderea de la sine a uşilor sau ferestrelor. Alt semn prevestitor al morţii este cântatul găinii cocoșește, al bufniţei ziua în apropierea casei sau strigătul cucuvelei. Mulţi susţin că visele pot fi prevestitoare de moarte: când visează cineva că a construit o casă, când se visează danţ la şură, lume multă în casă, căderea acoperişului casei, gropi, morminte proaspete, ape tulburi, lumânări stinse, oameni în veşminte închise la culoare. Când îţi visezi rudele, prietenii sau vecinii care au decedat de curând se zice că ei vin după tine şi te cheamă în lumea lor. De aceea e bine să dai după astfel de vise pomană unor oameni sărmani zicând: ţâne de sufletul lui! (se zice numele). Te visai, vai, că ţi s-o urnit şura, ori visai că spărgeai gunoi, ori că ai mers la plug. Oare ce Doamne, om păţi? Te visai şi apoi ştiai c-a veni moartea. Dacă ţi s-o vâjât aşa, ia, cum m-am visat, că mi-am scos o măsea din gură, oare ce-oi păţi? (Cupșeni)  Sunt semne; că amu' am fost eu la un om şi am zis că aud clopotele. Tu, a muri oaricine şi o murit omul cela. La noi când o murit soţu' meu, o cântat găina „cocoşeşte.” Tare hâd  (urât) o făcut. Şi i-am spus la socru: că  a muri el sau a  muri oaricine. Şi am dat găina ceie la Petre în Handan. Şi iar o cântat. Zicea că s-o măsurăm. O puneam aici la masă aşa culcată şi-o tot înturnam până la uşă. Dacă venea cu capu' la uşă, capu' se tăia, dacă se nimerea cu  picioarele tăiam un miez din coadă şi o aruncam. Da' dacă se nimerea  capu', se zice că moare omu' dacă nu tai găina. Găina reprezintă un animal psihopomp, care va călăuzi sufletul pe lumea de dincolo. De aceea se crede că  este prevestitoare de nenorociri și moarte când cântă „cocoșește.” Când o murit soacra o picat un blid din cui. Atunci erau betegi oamenii de gripă. N-o trecut o săptămână şi o murit ea. Şi era mare şi grasă. Pă când ne-am dus dincolo în casă, să auzim ce-o cântat aşa, toată farfuria era făcută praf, nicio bucăţea n-o rămas din ea. O fost numa' bucăţele cât un ban din ea. O fost semnu c-a muri din casă. N-o trecut o săptămână şi soacra o fost în pământ. Multe-s adevărate.
    „Pragul sau trecerea dintr-o lume în alta este marcat  prin acte rituale și ceremonii cu  statut de normă.  Secvențele fiecărui ceremonial respectă o ordine consacrată și obligatorie. Ele înfăptuiesc trecerea din lumea aceasta-finită, în lumea cealaltă-infinită. În caz contrar, de neîndeplinire a trecerii prin eludarea unei secvențe, forțe malefice se vor întoarce după înmormântare împotriva familiei rămase aici. Îndeplinirea întregului ceremonial este o îndatorire pentru  familie; în acest  mod familia își ajută noul născut sau decedatul să traverseze ușor frontierele și pragurile dintre cele două lumi.”  După ce moare omu', se întoarce oglinda cu faţa spre perete, că se zice că n-are voie să se vadă în oglindă, cum nu se vede mortul, că-i mort. Pe perete se pune doliu, o năframă. Se taie din pânza şi din părul mortului  și se afumă prin casă pentru  cei ce se tem de mort. Pentru noroc se mai măsura mortul, cât îi de lung, cu o sfoară, cu un tort, şi se ducea şi se lega în pod, se înnoda după corn. Şi atunci norocul rămânea în casă.  În casă cu mortul nu  se mătură şi mâncarea se face la altă casă. După ce se duce mortul,  se cheamă o fătucă mică să măture în toate căsâle (încăperile). Fătuca ceie ducea gunoiu' şi apoi i se dau bani.  
    Până la venirea morţii, casa reprezintă centrul lumii. După moarte, ea devine simbol al „necuratului” şi „pericolului.” Acest fapt este determinat de prezenţa unui mort în casă. Dacă mortul este legat de „necuratul” şi spaţiul de deasupra lui şi de sub el se consideră „a lui” şi „necurat”. Casa este inevitabil atinsă de influenţa morţii. Casa în care se află mortul este deosebită de celelalte case din sat, este un loc periculos care trebuie marcat prin diferite însemne cum ar fi agăţarea unui prosop negru sau a unui batic negru la poarta casei, preotul tămâiază de trei ori în jurul mesei sau a laviței pe care stă așezat defunctul, realizând astfel cercul magic de protecție. La casă să pune un batic negru cu cipcă albă, cu faţa spre răsărit, îl prindea aşa pe perete. Acolo îl lasă şi după un an, îl bagă pă foc. Mortul să pune în mijlocul casei  că se citesc Sfinţii şi preotul înconjoară de 3 ori masa şi să poată trece.  Dacă era femeie, se punea în sicriu pieptenele. Mai  puneau pe sub mort aşchii de-acele cum jiluiau (așchiau) sălaşu. Înainte de a pune mortu în sălaş, totdeauna se  afuma sălaşu cu  tămâie. Tămâia  avea rolul de a-l feri  pe mort. Nu ştiu da în sălaşu neafumat cu  tămâie, nu s-o pus niciodată. Pă aşchiile cele se  punea lipideu (cearșaf). Amu se pun şi ţoluri sub mort. Pe deasupra lui se punea un fatior (giulgiu). Mortului i se taie un pic de păr, un fir de panglică. Şi se rulează  în poptiroş  (hârtie) şi se pune după un corn în pod şi se lasă acolo. Se crede că se nu se distrug de suferință  cei din casă, după mamă, tată, sau cine o murit, dacă  se procedează  așa. Se trag clopotele sara, la amiază şi dimineaţa şi atuncea să  cântă  mortu'. În sicriu cu  mortul se mai  pune botă şi pup susoară şi în pup puneau  bani, rudele, că  se zice că-i plăteşte la mort că  i-o lucrat.  În această situație în toată perioada de desfăşurare a obiceiurilor funerare, casa va rămâne şi „spaţiul celor vii” şi devine într-adevăr „al lor” numai după îngroparea mortului. Până atunci oamenii trăiesc pe locul mortului, ceea ce impune un comportament deosebit.  
    Timp de 40 de zile sau un an de la survenirea morţii cei ai casei adoptă un comportament diferit. Rudele mortului nu fac şi nu primesc vizite, nu participă la sărbători şi petreceri. Dintr-o casă îndoliată nu se împrumută nimic, nu se ia nimic, până la îngroparea mortului. Acestea au rol protecție a norocului din casa respectivă şi care este ameninţat în perioada de trecere, când spaţiul între lumi este „deschis.” Spaţiul rămâne nedeterminat şi după înmormântare, casa în această perioadă devenind și spațiul mortului.  Se crede că este bine a se lăsa poarta deschisă, deoarece există credința că sufletul mortului revine acasă  în acest interval.  De aceea „locul morţii” rămâne centrul ritual principal în casă şi locul unde se realizează contactul cu lumea cealaltă. După aceea, aceste funcţii sunt preluate de către „sălaș” și împlicit de cimitir.
    Suferința nemaiputând  fi exprimată public, ea devenind oarecum incompatibilă cu societatea actuală,  obiceiul bocitului, s-a pierdut în mare parte, femeile nu se mai cântă la  căpătâiul mortului ca în trecut. Acest obicei mai apare în cazuri izolate la înmormântarea unor tineri nelumiți. „Jelirea sau cântarea mortului definesc foarte bine sensul simbolic al plânsului ritual: el se definește astfel ca un act magic, ce nu este un semn al durerii, decât într-un plan secundar, fiind, în primul rând, o formă de asigurare a trecerii sub semnul firescului Dincolo. Trebuie să  avem în vedere faptul că  lacrimile erau percepute drept monedă de schimb pentru plata vămilor sufletului.”
    În trecut spălarea ritualică a mortului  în patul în care a decedat, se realiza de către persoanele anume învestite în sat cu  această funcție și care erau remunerate simbolic în timpul înmormântării, cu prosoape și colaci. Astăzi mortul este pregătit de către membrii familiei sau se apelează la personalul calificat de la pompele funebre.  Mortului i se făcea scăldarea, obligatoriu cu apă neîncepută, adusă de la izvor ca simbol al purificării, pentru ca el să meargă neîntinat pe lumea cealaltă. Dacă mortul este îngropat fără a fi spălat, se spune ca îşi va mânca tina de pe el pe lumea cealaltă. În scaldă i se pun frunze şi flori frumos mirositoare precum: mentă, sunătoare, muşeţel, busuioc. Hainele cu care a decedat mortul, paiele din patul în care a murit, pieptenele cu care a fost pieptănat, părul şi unghiile ce i s-au tăiat, sunt arse pentru a nu permite celor care se ocupă de vrăjitorii să intre în posesia lor. Mortul nu se încalţă, el trebuie să fie ca Iisus Hristos pe cruce. El nu trebuie încheiat la haine sau încins cu cureaua, pentru a nu-i fi închise vămile pe unde va trece. O atenție deosebită i se acorda apei cu  care a fost spălat mortul, existând credința că aceasta ar constitui un element foarte puternic utilizat la farmece de către descântătoarele satului: Apa în care s-o spălat mortul trebuie aruncată  undeva departe într-un loc neumblat, pentru că cine să atinge de apa ceie, îi ca mort pentru semenii lui. Dacă vreun fecior sau fată mare sunt stropiţi cu apă de pe mort să spune că nu se mai căsătoresc, că nu se mai uită nimeni la ei. Vrăjitoarele folosesc apa ceie să facă rău cu ea. Dacă ai ură pe cineva şi îi dai să bea horincă cu  apă de pe mort, în zi la anul (zi de mare sărbătoare), apoi omul acela nu mai are nici o putere. Dacă speli mortul cu  horincă şi îi dai horinca ceie la om s-o bea, api îi ca mort pentru semenii lui, faci ce vrei din el. Dacă aruncă apă de pe mort, api pot despărţi oameni cununaţi. Apa de pe mort o aruncau la gunoi.  Şi să o ducă cine o spălat, departe, să nu ştie nimeni. Că cine ştie, poate face multe cu apa ceie. Mortul îl spălam în pat acolo unde o murit. Api îngropam apa cu care spălam mortul că era în sat o femeie care lucra cu apă de la mort. O fost femeia Moşcoleanului, o murit amu' aceie. Aceie şi laptele de la oi şi de la vaci o ştiut să-l ia.      
    Lumnina mortului, reprezintă o lumânare subțire din ceară, tăiată pe măsura staturii celui mort, „încovrigată” ca o turtă și așezată pe pieptul lui pentru a-i lumina drumul în marea călătorie. Acest toiag îl ajută să înainteze dar, apare și ca simbol al atingerii scopului. Lumânarea apare ca simbol al verticalității, luminii dar și ca simbol al jertfei, simbol al purificării prin ardere și al salvării spirituale. Două femei oarecum specializate, confecţionează lumina trupului sau toiagul. Lungimea era socotită prin învârtirea ei de şapte sau de nouă ori pe lângă pahar. Era pusă într-un pahar de lut la căpătâiul mortului şi aceasta trebuia să ardă de câte ori se trăgeau clopotele sau se bocea. Tradiţia spune că toiagul ce arde trei zile la rând distruge şi arde toate păcatele defunctului. Totodată de toiag se va sprijini omul pe lumea cealaltă, când va călători. Despre lungimea toiagului se crede că luându-se cu feştila măsura mortului, norocul ce l-a avut acesta nu se duce cu dânsul, ci se opreşte în casă. La mort i să făcea lumina trupului. Măsori mortul şi cât îi mortul de lung, atâta de lungă o faci. Şi-api după aia o învârți  până rămâne mică. Şi aceie, mai demult o punea pe piept la mort. Şi lumina o făcea numa' văduvele. Că văduvele nu-s aşa păcătoase, îs mai curate. Lumina aia arde numai când se trag clopotele. Şi ce rămâne, se duce la biserică. Api agheazma cu busuiocu' se îngroapă cu mortu'.  
    În cele două seri premergătoare slujbei de înmormântare, la casa mortului se face priveghiul, cu  care ocazie vin prieteni, rudenii, vecini, tineri, să  privegheze la căpătâiul defunctului, căutând în acelaşi  timp să consoleze familia îndurerată. Priveghiul cu jocurile lui distractive datează încă din antichitate, când se credea că  sufletul mortului trăieşte dincolo de marginile morţii, şi erau bucuroşi mai presus de orice pentru această nouă viaţă  fericită, care începe după pieirea trupului. S-a păstrat obiceiul de a merge în priveghi la casa îndoliată, renunțându-se însă la jocurile și dansurile de priveghi specifice, practicate de către tinerii satului.
    Colacii ritualici pentru  pomene se comandă de la firme autorizate,  mâncărurile pentru masa mortului se comandă de la firme de tip catering sau se prepară la căminul cultural, unde după slujba de înmormântare, participă întreg satul. Colacul pus în cruce este preparat din apă, grâu, drojdie şi sare, este un simbol, desemnând hrana spirituală. Este pâinea sfântă a vieţii veşnice despre care se vorbeşte în liturghie. Simbolul drojdiei se exprimă în textele evanghelice ca principiu activ al dospirii, simbol al  transformării spirituale.  Până la beserică să fac 7 stăţii. Un colac să aduce înapoi de la beserică, numa' unu' şi să aruncă în pod când se ajunge acasă de la înmormântare. Aiesta tăt pântru norocu' să aruncă. Şi nu să leagă nimic de el, nu-l mănâncă nimic.  La staţii dădeau un colac la un copilaş, care era mai micuţ. La tăte 7 staţiile. Pântru vămi să îngroapă la subsioara mortului un colac, pă care să pun 7 bani. Îl puné sub mână. Acela-i păntru cele 7 vămi.  „La desfășurarea ritualurilor, a ceremonialurilor, participă întreaga colectivitate. Grupul, neamul se reunesc în jurul apei, al focului, al arborelui, al miresei sau al defunctului etc., care reprezintă imagini foarte vii ale sacralității înseși, principii cosmice ce au puterea de a media microcosmos și macrocosmos.”
    Se mai păstrează nunta mortului, cu  toate obiceiurile ancestrale pe care aceasta le implică. Redăm câteva elemente ale acestui obicei, preluate direct de pe teren: dacă moare o fată îi pune balţ împtistrit ca la mirese şi cunună. Şi la biserică când citea liturghia cu sâmbăta lui Lazăr, îi lua cununa de pă cap şi o lăsa în biserică la icoane. La băiatu' care moare i să face steag alb ca la nuntă şi cipci puse aşé păstă el, cusute cu flori de bărbănoc. Api femeile cântă morţeşte şi un copilaş duce steagu'. Să crede că nu-i bine să meri de druşcă la mireasa moartă, că n-ai nici un noroc. Şi api' puneau o coconucă mică de druşcă. La mireasa care o murit i să face mire, prietenul sau logodnicul ei, să îmbracă mire, şi să duce cu ea până la groapă. Şi la fecior, să îmbracă o fată de mireasă. Api s-o auzât cazuri când s-o întâmplat nenorocire cu cine o mărs de mire sau mireasă la mort. Şi atunci puné o

Pe ultimul drum; Foto: Felician Săteanu

fătucă mică şi o îmbrăca în negru şi mergea înaintea sicriului.   Riturile vieţii şi ale morţii sunt înrudite în structură şi conţinut. Ele reliefează procese succesive de separare şi încorporare. Nunta mortului diferă de funeraliile obişnuite, prin elaborarea asociaţiei dintre moarte şi căsătorie, asociaţie care îşi găseşte o formă metaforică. În cazul nunţii mortului, transformarea prin care trebuie să treacă răposatul presupune actualizarea fenomenologică a funeraliilor ca metaforă a nunţii juxtapuse realizării procesului funerar. Cealaltă lume hărăzeşte viaţa unei realităţi veşnice. Alegoria nupţială a morţii este refuzată brutal cu un sentiment de revoltă, împotriva nefirescului:

Cine Doamne, ş-o văzut?
Mireasă ca şi iasta,
Din gură să nu grăia?
Cu ochii să nu clipească
Cu gura să nu grăiască,
Să plece la cununie,
La părinţi să nu le-nchine.

Scumpa mea, pretină bună,
Rumpe-o floare din grădină,
Şi-o dă la mă-ta în mână
Să n-o doară la inimă.

    Constatăm în aceste versuri o revoltă în faţa morţii, năzuinţa de a învinge moartea prin integrarea în natură, dorul tragic pe care inevitabila despărţire îl generează. Fata decedată este îmbrăcată în mireasă, având cunună pe cap. Se simte resemnarea grea a celor rămaşi în viaţă în faţa acestei morţi premature. Moartea fetei nelumite transformă ceremonia într-o nuntă dureroasă:

O, Doamne, mândra, mamii,
O, bine te mărităm
Și câtă zestre îţi dăm,
Şi ţi-o dăm tătă odată,
Și nu-i zini supărată.
Mândra, mamii, niciodată.
Nici de străini ţâpată.
Nu ne ceri tu zestre mare,
Numa la tăţi supărare.

    Și în cazul morții unui fecior nelumit, el este căsătorit simbolic. Mirele mort a fost căsătorit cu o fiinţă divină. Aceasta înseamnă că o fată nemăritată servește drept mireasă mortului pe timpul nunţii-în-moarte. Căsătoria simbolică cinsteşte sufletul mortului, dar ea nefiind consumată, nu leagă, deci mireasa este liberă să se mărite. Decedatul nelumit, pe cale de a fi căsătorit în moarte, este  îmbrăcat în ţinută de nuntă, pe cap purtând pălărie nouă, înstruţată. Însă, ceilalţi participanți prezenți  la  această nuntă au  haine cernite. Practica obişnuită a nunţii este inversată. Preotul vine la casa mirelui pentru a oficia căsătoria şi nu invers. Cununarea efectuată în sanctitatea casei mortului şi nu în sanctitatea bisericii, semnifică efectuarea riturilor ultime.

Vai, puiuț, dragu tatii,
Vai, bine te-ai însurat,
Fată din sat n-ai luat
Da din poarta ceriului
Pă fata-mpăratului.
Soarele ți-i nănaș mare
Și lunița nănașița,
Găinușa socăcița
Și fușteii fecioreii
Și stelili fetile
Și lucenii gordoneii.

    Înainte de a pleca la cununie, mirele şi mireasa îşi iau rămas bun de la părinţi, care le acordă binecuvântarea prin cântece, care prin sensibilitatea sentimentelor ce le exprimă emoţionează profund. În cazul de faţă, iertăciunile sunt adresate tuturor, printr-un verş cutremurător, înainte de plecarea la biserică, adică la cimitir:

Moarte neagră-ntunecată
Tu ai vrut să-mi fii mireasă,
Nu știu cine te-o mânat,
C-ai venit și m-ai luat.
Pă lume îi tare greu,
Să  sii mire-n copârșeu.
Mamă, îți mulțumesc mult,
Pântru  nunta ce mi-ai făcut.
Cu fete și cu  feciori,
Parcă-i grădina cu  flori.

    În balada Miorița păstorul este cununat cu pământul. Nu ne surprinde faptul  că ciobanul a cerut să fie înmormântat la stână, spațiul consacrat al existenței sale, acel spațiu fiindu-i familiar. Moartea îi va fi deplânsă de a sa familie: oile, copacii, vântul.  Păstorul este asemănător  cu  mireasa căsătorită în afara satului părintesc. El se însoară în afara ordinii umane, într-o ordine cosmică.  Căsătoria spirituală, caracteristică nunții mortului, devine în balada Miorița un mariaj cosmic. Alegoria moarte-nuntă imaginează moartea ca o căsătorie cu o fată de crai – A lumii mireasă; se păstrează senzația existenței unei ființe umane (mândra crăiasă), dar aceasta reprezintă  deja o metaforă a spațiului cosmic. Moartea se substituie prin nuntă, și mediul uman de mediul natural. În testament, misterul transcendentului este prezent, dar telurizat; în alegoria moarte-nuntă, transcendentul este integrat unei viziuni cosmice. Călătoria este simbolul căutării, descoperirii, inițierii, perfecțiunii, cunoașterii. Cea mai dificilă este ultima călătorie a omului - moartea-călătoria dalbului pribeag. Călătoria se termină simbolic la Ierusalimul ceresc, ea îl desemnează pe Hristos care spune El însuși: Eu sunt Calea (IOAN, 1416); sunt Împăratul (IOAN, 19, 21); sunt Calea, Adevărul și Viața (IOAN, 14,6).
    În localitatea Vima Mare, blestemul a pătruns și în ceremonialul funerar, sugerând durerea  în fața  morții și regretul pierderii celui dispărut:

Crepa-u-ai, sălaș în două,
Să ne-o lași pe mama nouă.
Crepa-u-ai, sălaș în tri,
Să rămâie mama aci.
Crepa-u-ai, sălaș în patru,
Să n-o duci pe mama altu.

    „Locul morţii” rămâne centrul ritual principal în casă şi locul unde se realizează contactul cu lumea cealaltă. După aceea, aceste funcţii sunt preluate de către „sălaș” și împlicit de cimitir. Există în Țara Lăpușului și credințe referitoare la sufletul mortului: Punea din cazan mâncarea şi îi punea mortului în blid. Şi pe a doua zi se vede că-i mâncat. Îi punea şi pălincă şi mălai. Din toate îi mâncat, se zâce că vine sufletul mortului. Că sufletul stă şase săptămâni, 40 de zile, la streaşina casei. Nu pleacă până nu-i faci, până nu îşi ia tot ce-i trebuie, până nu-i faci pomenile la 3 zile, la şase săptămâni, la 3 luni şi tot aşa. La 6 săptămâni să face cu nouă văduve.  
    Cultul morţilor, cultul strămoşilor, legătura cu aceştia se concretizează într-o serie de acte comemorative în afara practicilor ceremoniale funebre. Dincolo de aceste practici izvorâte dintr-o îndelungată  experienţă şi din credinţe străvechi legate de moarte, marea despărţire este un moment de jale, de durere pentru familie, pentru comunitate. În ziua prohodului să pun într-o trăistucă bucate de la înmormântare (colac, pâine şi bucate de post sau de dulce, în funcţie de ziua în care are loc înmormântarea). Dacă moare o femeie,  această  pomană i se dă  unei  femei  sărace din sat, dacă mortul este bărbat,  pomana i se oferă  unui  om sărac  din sat. Această pomană se înmânează peste sicriu de către fata, nora sau nepoata defunctului. Se dă de trei  ori  peste sicriu, şi se repetă de trei ori: Dumnezeu să-l ierte, şi să-l odihnească.  Toată lumea primește ştergări sau la câte o femeie îi dau câte o zadie, cămeşă, ţol, sfetăr, păpuci. Când dai pomană la mormânt, strigi pe cel care o spălat mortu'. Şi îi dai un rând de haine de ale mortului, o cămaşă, o rochie, ce avea mortul sau moarta. Să pun desagi cu pupi, pântru oaminii care nu vin la petrecanie şi te întâlneşti cu ei. Asta când mărg la groapă. Ori la câtă lume îi, dai colaci, da' unu' trebe să rămână pă fundu' desagului. Şi acela când ajung acasă îl ţâpă în pod. Şî îl ţân acolo un an. Femeile bătrâne spun că să aruncă pupul în pod, ca să nu să ducă norocu' de la casă. La 3, zile, la 10 zile şi la şase săptămâni după înmormântare, se dă pomană.  Săracii primesc  haine de ale mortului. La şase săptămâni se face masă pe mormânt. Acest prohod este anunţat în biserică, rudele şi prietenii sunt invitaţi să  participe la prohod. Să  face paos la biserică, după care se merge în sintirim, la prohod. Mâncarea se transportă cu carul, se face masă ca la nuntă în sintirim, participă toată  lumea. Oaminii să  întorceau tot pe drumul pe unde mergeau cu  mortu. Se duc la groapă şi se întorc la pomană. Şi când se  făceau staţii, rudele puneau mâna pe sălaş. Apoi când se-ntorc la pomană, toţi din familie care o pus mâna pe sălaş se  spală pe mâini şi se şterg c-o ştergură. Nu dă pupu, ori colacu până nu se  spală pe mâini şî apoi începe pomana. La nouă zile, se chemau nouă văduve şi li se  făcea mâncare. Apoi că-i de dulce, că-i de post, după cum pică zilele. Îi pomana la nouă zile. Mai dau câte-un pahar cu apă ori un blid, acelea ca să le ducă acasă. Se dau pentru mort, ca să aivă mortu. Când veneau de la groapă şi să face pomana, din restu de mâncare să duce şi să pune în casa  unde o fo mortu. Se punea un blid de mâncare şi se  pun linguri aşa roată pe blid, pe lângă blid. Că la noi când îi de dulce, se fac tojmaj cu carne de oaie, când îi de post, îi mazăre cu oţet. Lângă blid se mai punea un pahar de horincă plin şi se punea o pită de mălai. Zice că vine mortu să mănânce noaptea. Se face şi la nouă zile. Api se mai face la un an. Io i-am  auzit pe bătrâni cum ziceau că nu se duce sufletu  din colţu casei până nu se face pomană la nouă zile.
    În conștiința tradițională nu există totuși o teamă de morți. Trecând în lumea de dincolo, mortul se integrează în șirul strămoșilor, pomeniți la diferite sărbători. Se fac pomeni de integrare a mortului în lumea de dincolo. Sunt aduse la șase săptămâni șapte văduve care fac Ruga celor șapte zile ale săptămânii, pentru odihnă, pentru  pomenirea și ieratea de păcate a tuturor celor răposați din familie. Cele șapte văduve sunt răsplătite cu  colaci, lumânări, bani și sunt invitate la masă. Performera Dochia Godja din Oncești ne dezvăluie această rugăciune: să pune un blid cu  fărină pă masă și șapte lumnini în blidu  acela. O lumnină îi luni, una-i marți, una-i miercuri (…), una-i duminecă. Și să  zâce rugăciunea pântru  fiecare lumnină, pă rând, numa pântru lumnina ceia te rogi:


Sfântă, luné, începătoare de post,
Credința-n Domnu Cristos,
Sie de adjutori și de folos.
Că i-o mă rog,
Cu rugă rugată,
Cu inima plecată,
Cătă Maica Sfântă  să  să  roage,
Fiului Său și la Bunul Dumnezău.


Sfântă Marți, croitoarea pământului,
Credința-n Domnu Cristos,
Sie de adjutori și de folos.
Că i-o mă rog,
Cu rugă rugată,
Cu inima plecată,
Cătă Maica Sfântă  să  să  roage,
Fiului Său și la Bunul Dumnezău.

Sfânta Miercure, vrednică și puternică,
Credința-n Domnu Cristos,
Sie de adjutori și de folos.
Că i-o mă rog,
Cu rugă rugată,
Cu inima plecată,
Cătă Maica Sfântă  să  să  roage,
Fiului Său și la Bunul Dumnezău.

Sfânta Joie, sobornică păstă tăte sfintele dzâle,

Credința-n Domnu Cristos,
Sie de adjutori și de folos.
Că i-o mă rog,
Cu rugă rugată,
Cu inima plecată,
Cătă Maica Sfântă  să  să  roage,
Fiului Său și la Bunul Dumnezău.

Sfânta Vineri, nașterea lui Domnu Hristos,
Sie de adjutori și de folos,
Că i-o mă rog,
Cu rugă rugată,
Cu inima plecată,
Cătă Maica Sfântă  să  să  roage,
Fiului Său și la Bunul Dumnezău.

Sfântă Sâmbătă creștinească  și îngerească,
Ajută-mi mie,
Că i-o mă rog,
Cu rugă rugată,
Cu inima plecată,
Cătă Maica Sfântă  să  să  roage,
Fiului Său și la Bunul Dumnezău.

Sfântă Duminecă, botezul lu Domnu Hristos,
Sie de adjutori și de folos,
Că i-o mă rog,
Cu rugă rugată,
Cu inima plecată,
Cătă Maica Sfântă  să  să  roage,
Fiului Său și la Bunul Dumnezău.

Eu așă mă rog și mă-ntorc,
Cum să roagă 44 de popi,
La 44 de beserici,
Cu făcliile aprinsă,
Cu Vangheliile deștisă,
Cu cădelinițăle întinsă.

Eu așă mă rog și mă-ntorc,
Cum să  roagă, 44 de călugări,
La 44 de mănăstiri,
Cu făcliile aprinsă,
Cu Vangheliile deștisă,
Cu cădeliniță întinsă.

Eu așă mă rog și mă-ntorc,
Cum să roagă, 44 de pătrieci,
În 4 colțuri de lume.
Pântru tătă lumea să  să  roage.
Să ispășească Dumnezău de tăte relele.
În numele Tatălui, a Fiului și a Sfântului Duh. Amin.


    „Cifra șapte corespunde celor șapte trepte ale desăvârșirii, celor șapte sfere, celor șapte trepete cerești. Zilele săptămânii au  fost reintegrate în cadrul simbolic al cifrei lapte. Ele constituie un fel de totalitate rezumând timpul și spațiul, un fel de microcosmos al evoluției. Cele șase zile lucrătoare sunt destinate să  se rotească precum planetele în jurul Soarelui, fiecare dintre ele aflându-se sub semnul unei planete; luni, Luna; marți, Marte; miercuri, Mercur; joi, Jupiter; vineri, Venus; sâmbătă, Saturn; duminică, Soarele.  Nu întâmplător apare de trei ori în această  rugăciune cifra maestră  44. Este un număr magic cu  o vibrație foarte puternică, fiind alcătuit din cifra biblică 40 și cifra 4. Numărul 40 este o cifră a încercării, pedepsei și ispășirii. Numărul 40 este strâns legat de riturile funerare. 4 este numărul totalității și plenitudinii lumii terestre, tangibile, materiale simbolizată prin cele patru  puncte cardinale. În Biblie, 4 apare ca număr sacru și ca simbol al armonie, deplinătății și stabilității.  Dar cifra 44 se reduce în numerologie la 8, cifra echilibrului cosmic. „După cum arată Sfântul Augustin, orice acțiune în această viață se raportează la cifra 4 sau  la suflet al cărui număr este ternar. Ziua a opta care urmează celor șase zile ale creației și sabatului, ea este cifra învierii, a transfigurării, a vestirii erai viitoare veșnice.


    Un alt ritual de comemorare anuală a morților o reprezintă Iluminația. Lumina este pusă în relație cu întunericul. Lumina simbolizează necontenit viața, mântuirea, fericirea date de Dumnezeu, care este El Însuși lumină. Legea lui Dumnezeu este o lumină în calea oamenilor. Messia aduce lumina. Mai mult, lumina lui Dumnezeu risipește întunericul și cheamă oamenii spre lumină. Iluminația are loc de obicei în Țara Lăpușului la data sau în jurul datei de 03 noiembrie (în Boiereni) și în prima săptămână din luna noiembrie în satele de pe lângă  Târgul Lăpuș. Pomenirea morților în această perioadă este considerată aproape la fel de importantă precum Paștele sau Crăciunul. Sufletele celor trecuți în eternitate iau lumină din lumina lumânărilor și vin la întâlnire cu cei dragi. Lumânarea simbolizează lumina. Simbolismul lumânării este legat de acela al flăcării. Fitilul face să se topeascã ceara, și astfel, ceara ține de loc: de aici, legătura cu spiritul și materia. Pregătirile pentru iluminație se fac cu două, trei zile înainte, gardurile sunt săpate, se curăță Femeile  vin în cimitir cu ofrande în mână, flori, lumânări și cele necesare pomenii și parastasului. Fie că e de mărimea modestă a unui muncel sau cât o măgură, fie că se înalță înspre cer ca o piramidă, mormântul ne amintește de simbolul muntelui. Fiecare mormânt reprezintă o replică modestă dată munților sacri, considerați rezervoare ale vieții. Cum spuneam, simbolismul mormântului ne amintește de bogatul simbolism al muntelui, ce ține de ideile de înălțime și de centru. Fiind înalt, vertical, apropiat de cer, muntele se înscrie în simbolismul transcendenței; în calitatea lui de centru al hierofaniilor atmosferice și al multor teofanii, el se înscrie în simbolismul manifestării. Muntele este astfel punctul de întâlnire dintre cer și pământ, sãlaș al zeilor și capăt al ascensiunii omului. Privit de sus, el apare ca vârf al unei verticale, ca un centru a lumii; privit de jos, de la orizont, el apare ca linie a unei verticale, ca o axã a lumii, dar și ca o scară, ca un urcuș.
Mormintele sunt tămâiate, împodobite cu flori și lumânări. Cei mai importanți - membrii ai familiei poartă dialog cu morții, deapănă amintiri, femeile să cântă (bocesc):

Da vai, mămucă și hăi, mamă,
Fă-ți cărare prin priboi
Și mai haida pă la noi
Fă-ți cărare printre nuci
Și mai zină pă la prunci.

Preotul, diacul și cârstnicul săvârșesc parastasele pe morminte. Este nevoie de o sticlă de vin, ca simbol de nemurire și prin generalizare, simbol a tuturor darurilor pe care Dumnezeu le-a adus oamenilor, un colac, ca simbol al hranei spirituale, pâinea vieții cum îi spunem lui Hristos din Euharistie, trei lumânări și lista cu morții familiei, așezându-se în capul listei cel căruia i se face parastas. După parastas, se pregătește masa moșilor cu mâncăruri de post: ptiroște cu hribe, pancove de post și vin. Cu cât este mai bogată masa, cu atât sunt moșii mai respectați. Convingerea este că morții văd tot ce oferi astăzi în numele lor. După masă, copii și săracii primesc dulciuri peste morminte sau printre morminte. În această zi se întorc în vatra străbună toți fiii satului, pentru a-și comemora strămoșii. Străbunul, strămoșul, anticul sunt cuvinte ce poartă învestitura sacrului, indiferent de obiectul sau persoana la care se referă. Termenii strămoșesc, străvechi, ne evocă deja un soi de legătură cu forțele supratemporale. Ceea ce e străbun, străvechi și a existat odinioară influențează psihismul ca un element stabilizator și ca o prezență a celuilalt tărâm, a lumii de dincolo. După lăsarea întunericului, spațiul strămoșilor iluminat, de unde răzbat amintirile celor plecați dintre noi. Fie-le țărâna ușoară și sufletele în Rai, unde toți sfinții și drepții se odihnesc!

Marea despărţire nu reprezintă în concepţia tradiţională o încheiere definitivă a destinului individului, dincolo de care nu mai  există nimic şi nu se mai continuă legătura cu  lumea celor vii, ci  o trecere inevitabilă din lumea aceasta în lumea de dincolo. Practicile legate de moarte relevă concepţia că existenţa omului este fragilă, că el are o existenţă efemeră, asemănătoare vegetaţiei şi odată  integrat în sânul Mamei Pământ el  devine protector al  vegetaţiei.