CĂLĂTORUL ÎNDRĂGOSTIT

Poate o să plângi când voi sosi din lumi uitate,
Unde ascuns am fost o vreme în târgul din cetate,
Cu fete răcorindu-şi nurii în ploi răzleţe.
Poate ai să râzi, dar nu mai sunt cel uitat de tristeţe,


Port costume scumpe obosite prin teatre, şi am alte păreri,
Despre ascunsa carte în care parcă ai zăbovit doar ieri.
Poate ai să rămai uimită de ce timpul face din visele plecate,
Şi cum au devenit scrum istoriile tăinuite în păcate.
Poveştile iubitelor devin basme şi ne duc spre hău.
Îmi este dor de odaia cu miros de cărţi, de trupul tău,
De floare crudă şi zilele continuu fără de sfârşit,
O, femeie, dulce ispită, cât te-am iubit!
Nu te-am uitat şi umbra ta-n mine se mai ascunde,
O, femeie, unde-mi sunt anii rătăciţi, unde?

PICTORUL – UN ESOP DIN SMYRNA

Învață să dansezi asemeni penelului
pe pânză, și trupul tău va rămâne tânăr,
te voi privi de acolo de unde sufletul
nu se întoarce decât noaptea
când Luna doarme împreună cu iubirea,
eu, cel care te-am prins în veșnicie,
voi plânge că timpul meu te părăsește,
bine că nu-mi tremură mâinile.
Trebuie să arăt ce nu se vede acum
datorită luminii ce se pierde din ochii mei obosiți,
numai muzica mă lasă să simt trupul tău frumos,
tremurul tău de fecioară -
un Beethoven ce vede prin sunete…
Dansează, draga mea, să simt vibrația
trupului tău cu miros de câmp,
o simfonie pe care am pierdut-o
atunci când mâinile mele vedeau culorile,
iar eu dansam fără lumină,
fără lampa de pe noptiera
unde cartea lumii se închidea.
Dansează, draga mea, nemurirea,
pânza fără vârstă va umbla
în timpuri de iubire ca sufletul,
tu poate vei pleca înaintea timpului
să ne revedem tineri,
să pot să-ți văd culoarea ochilor,
să te miros în câmpiile veșniciei,
tu, opera mea salvatoare
pe care o semnez prin cuvinte.

CEASURI TOPITE

privești cu un ochi la ceasul din perete
care rotește cercul copilăriei
sau arcul Hegelian
apoi vezi omul ăsta
cu mâinile toarse de iubire
el centrul Universului
celălalt ochi invidios pe Horus
prea grăbit să ardă piramide
viața care se rotește lin
spre stânga -ai vrea tu
spre dreapta -ca o mare calmă albastră
mult soare și scoici vorbitoare
nu ai știut să cerni timpul
ai fost prea grăbit până la topire
văd pe roata asta cum persistă memoria
relativitatea timpului care cade
într-o curgere reală sau ireală
imagini 3 G pe peretele prea înalt
prea alb să vezi limbile imaginare
copilul caută treptele unei rotiri
un carusel visat de el
de cei care au plecat
prin cartea care comprimă timpul
printr-o curea zero și unu
să stai cu ochii la ceas după ce
te-ai întors din călătoriile lui Dali
unde totul se topește
încercând să mai salvăm ce se poate
sau dincolo ce poate fi
dincolo de clepsidra vidă
poate un zâmbet de silfidă

MOARA INSOMNIACĂ

Nici noaptea nu poți răsturna căruța cu monștrii,
când pe sub picioarele tale apa este rece,
și transpiri când te vezi tăvălit în mocirlă.
Și ce știi tu femeie ce gânduri
macină mintea unui însingurat,
răstignit pe o roată de moară insomniacă,
care macină,macină nopțile fără lună,
prea înghețate să doară.
Nici noaptea nu poți să fugi din poveste,
fiecare fiind o filă ascunsă să nu o ardă ziua.
O durere sub lacătul nopții, pe care paradoxal
o dorești ca un exerciți de supraviețuire,
pentru atunci, când vor dispărea morile și noaptea!
Colţ de lume
 

Deseori, eu mă întorc unde ne-am cunoscut:
Pe malul apei unde încolţise un stârc tăcut,
Unde pescarii visau de-un veac vrăjiţii peşti,
Unde lângă cabană aşteptam să te trezeşti.
De muzica de Bach, aroma de cafea, tihnitele zile
Când sorbeam iubirea cu pocale vechi, fertile,
Când noi uităm de tristeţile arse de brume,
Îmi amintesc mereu în acest colţ de lume.
Eu mă întorc acolo unde ne-am cunoscut
Şi parcă mai aud cum arde-n cer un flaut
Într-un oraş medieval, prin amintiri pierdut
Acum, când revăd anii pierduţi ce au trecut.
Şi iar mă întreb pe unde eşti, şi ce mai faci,
Cine îţi veghează somnul din valurile cu maci,
Cine îţi aduce trandafiri şi crini în stinsu-ţi glas,
Iubita mea trecută în ecou de ceas

Rătăcire de toamnă cu miros de lavandă

Tu ești frumoasa din rătăcita toamnă,
ca vinul dănțuit cu gleznele în teasc,
ești scurta-mi veselă beție fără taină,
ești norocoasa de sub florile de vâsc.
Ce tinerețe cu miros de colb de țară,
picioare goale călărind fără dârlogi,
tu, o nălucă pură într-o cămașă albă,
mă prinzi, mă muști de buze, și mă rogi.
Ne ascundeam în fânul de lavandă blândă
și lenevind la vietăți vorbind tot ascultam,
iar trupul tău flămând deasupra mea, el zburdă,
eu, călăreț grăbit, a te cuprinde încercam.
Tu ești frumoasa din rătăcita toamnă,
și ce nebun ca vinul dulce te-am iubit,
eu am fugit ca frunzele de toamnă,
de spaima vârstei copacului neseminţit!

Nepământeana iubire

Dansează cu mine de parcă nu s-ar termina,
roteşte-mă cu dâre de eclipse, iubirea mea,
nu mă lăsa să cad, şi nu ascunde lumina
din ochii tăi înlăcrimaţi, care inundă vina,
pianul acesta neacordat plânge, uitat,
praful trist, întunecos pe sufletu-i s-a aşezat,
nu a uitat portativul iubirii, şi tremură resemnat,
dansează cu mine de parcă aş muri acum,
roteşte-mă, fără oprire, până devenim scrum,
aruncă-mă în mintea ta, iubire mare de cleştar,
şi din neant, cheamă-mă, cu flori albastre, la altar,
și numai noi să celebrăm iubirea asta, rotitoare,
să devenim nepământeni, unde   
                                                      iubirea nu mai doare!
Speranţe, uneori, târzii

Vom mai spera la primăvara vieţii
        în toamna obosită-a vârstei,
vom regreta că nu au fost atingerile
            noastre mai profunde,
repetate fără timp şi fără să regret,
            dar, mai ales, fără uitare.
Ne vom aduce aminte de strada
              în care ne ascundeam de lume,
cu ceaiuri calde, şi negre prune
            aruncate pe covor de trandafiri!
Cine mai ştie-atunci să plângă       
       dramele care se sting pe lângă noi,
aceleași crude, egoiste, șoapte rostite,
                         izolate de cotidianul dus.
Vom mai spera la dimineţile
             în care mă topeam de tine, Nic,
când te iubeam şi nu-ţi ceream nimic
din scumpele nimicuri, pe care
                                       le-agăţai de mine,
o statuetă prea bogată, îndrăgostită.
Oraşul acesta este părăsit de noi,
ascunde suflete în noapte, iubitoare,
habar nu au că timpul iubirii nerostite    
                    doare, ca o liană se răzbună
pe ce eram şi a rămas în urmă,
              şi ce ascunde îndurerata Lună.
Vom mai spera la cei ce ne iubesc,
         o alinare ce are urme pe obraji,
vom arunca cu apa vieţii pe asfalt,
              să se trezească iarba obosită,
din trotuarele ce-ascund poveşti           
          uitate în statuetele din piaţete.
Sperând că poate vom fenta        
               reîncolţirea vieţii-n tinereţe,
şi vom trăi aşa cum n-am facut-o,
                cu ceasurile aruncate în hău,
vom invoca pe Dumnezeu ca să ne ierte,
că repetăm fără greşeală, viaţa!

Cafeneaua din mahala
Ne căută, uneori, speranţele într-o cafea,
în care se ascund secretele în zaţ
ne drămuim iluziile în trista cafenea
în care ne înjură beţivii fără un sfanţ
ce nu suportă bărbaţii rătăciţi în frac
ştie lumea cum măreţia cade în uitare.
Ai fost cândva un om ce n-avea trac,
ce arunca bani pe şampanii, printre picioare,
şi căutai neiubirile rătăcite în parc,
un mare trist, însingurat, se ascundea acolo.
Astăzi, te mulţumeşti cu strada asta,
uitată, ce-i veselă şi tristă, omenească,
cei mai mulţi nu vor s-o părăsească,
o lume în care fericirea are drame
pe care niciun filosof nu poa’ să le destrame.
Nici în cafea nu vei afla cum poţi schimba
haina de lux pe una ieftină, de mahala,
cu florărese vesele şi durdulii,
la colţ de viaţă şi de stradă,
copii care se joacă, plăcinte expirate,  
                limonadă-ad hoc,
un cinematograf rulând un film de altădată,
femeile ce, parfumate obişnuit, dansează,
şi multe cărţi descojite la anticariatul din şopron,
merită să arunci fracul şi luxosul palton,
merită, uneori, să te întorci să redevii ce-ai fost,
un vesel om, simplu, și liber, şi frumos!

Iubirea alunecată în timp

În fiecare zi, eu mă ascund de tine,
și știu ce doare ziua care vine,
cum mă scufund în amintiri difuze
ce se strecoară prin copac, confuze,
cum fiecare dimineață plânge
când timpul ploaia tristă o aduce,
cum stau ascuns după cortine
în care Diva nu mai vine,
caleștile scot zgomote de piatră,
eu stau ascuns într-un oraș de ape,
cititu-n palmă de oacheșă țigancă,
fântâna care iubirea nu o seacă,
oraș târziu, alunecat în timp,
povești cu zâne triste care plâng,
ce cruci ascunse în cimitire strâmbe
slăvesc trecuta mea iubire,
și cum mă văd dansând cu tine
în balul acesta prăfuit de timp,
o lume paralelă se deschide,
și mă privesc în lumea aceea
cu prăfuite vieți demult uitate.
În fiecare zi, sunt pasăre ce fuge
dintr-un oraș din geamuri și beton
într-un trecut care ne place,
în care noi doi ne-am iubit,
ne văd pe crucile-obosite
ale acestui burg abandonat de timp!


IUBIRE CU GUST DE MARSALA

A fost o vreme
când amestecam culorile femeilor,
când Soarele ardea sufletele noastre,
Sicilia se trezea în cântece de iubire,
noi doi, în așternuturi de Marsala,
departe de timp, de umbre ascunse,
de nopțile singurătăților,
a fost o vreme  
când amestecam gustul iubirilor
asemeni mirodeniilor indiene
ce trezesc iubirile lumii,
și stingeam cu vinuri de sânge
tristele singurătăți,
numai noaptea
amintirile nu au culoare,
destinul are culoare de Marsala,
prețios, dar întârziat.
 
Sunt tabloul care cade în timp,
și aștept amurgul  
pictându-l cu speranțe,
acum, soarele parcă are sânge
când un trup tânăr defilează
în sufletul meu -
o casă de modă
care promovează iluziile.
 
Eu încerc să te ascund în minte,
asemeni mirodeniilor puternice
cu gust și destin de elixir.


ARIPI ALBE
 
Voiam să ajung din nou la tine, c
u flori de câmp și apă de izvor,
mă copleșesc amintirile cu tine,
când plouă afară, atunci îmi este dor.
 
Afară este frig, și nopțile sunt triste,
iar eu încerc să te privesc în gând,
în sobă flăcările dansează ca o veste,
mă uit pe stradă să te văd venind.
 
Ce triste nopți, trăite aiurea fără tine,
și câte zile par pierdute fără noi,
și ce beție în baruri cu suflete ca mine
dansând pe cioburi și uitând de noi.
 
Voiam să ajung din nou la tine,
să nu mai fim iubiții despărțiți,
să nu mai plec de lângă tine
decât atunci, de viață părăsiți.
 
Da, vom pleca unde nu vom fi triști,
și vom trăi iubirea făr’ de anotimpuri,
și nici singurătate, îţi jur, n-ai să găsești,
ci multe aripi albe, călătoare gânduri.



TIMPUL OBOSIT
 
Această toamnă a început cu noi,
ca un preludiu după o vară arsă,
prilej de dans rotit în doi,
în casa cu crizanteme în fereastră.
 
Și ne refugiam pe străzi bețive,
unde iubirile s-au înecat în vinuri,
cu fete durdulii și guralive,
ce vând ca must dulceaţa de din chinuri.
 
Ne amintim de viața când eram tineri,
și ne scăldam în apă de lavandă,
și parcă eram cruzi, nemuritori
fugind de zilele care stăteau să cadă.
 
Ce toamnă cu miros de ploaie,
cu statuete inundate-n lacrimi,
ce obosiţi suntem fără de voie,
și cum se scurge timpul de din patimi.
 
Să profităm, iubito, când timpul nu-i zgârcit,
să nu ajungem portrete într-un beci,
că nu știi când la ușă-apare timpul,
obosit, şi ne-o strica tot chefu-n veci de veci!


SPERANŢE DE TOAMNĂ
 
Doamne, ce toamnă tristă pentru noi,
ce răscoliri de frunze înotând departe,
și cum se cern maron cernirile din noi,
de parcă și apusul, astăzi, ne desparte.
 
Și vom culege lacrimi din struguri negri
călcând cu disperare suflarea parfumată,
vom bea grăbiți din frumusețea tare a iubirii,
și vom salva plângând această toamnă plată.
 
Vom mai spera la mov în anul care vine,
la o întâlnire ascunsă-n casa dintre vii,
visând, ne vom rostogoli în frunze fine
și vom șopti în vinuri iubirea-n seri târzii.
 
Doamne, ce toamnă plină de speranțe va veni,
cu vinuri dulci pe buze nesătule ce topesc trăirea
sperând la struguri dulci în anul bun ce-o reveni,
și cum aduc parfum din ploile ce vor salva iubirea.


 
TU, PASĂRE DE PRADĂ OBOSITĂ
 
Încă mai plouă obosit, copacii plâng singurătatea
ce trece falnică pe aleile adormite, noaptea.
 
Noi, despărțiți - în spatele ferestrelor ce plâng,  
tu taci,
eu sparg pahare de cristale pline de iubire în maci,
 bucatele uitate și lumânări aprinse ard demult,
durerea și dorința de iubire ne sfâșie în gând.
 
Nu mă mai placi, nu mă mai vrei și te ascunzi
în biblioteca noastră unde povești celebre te  
răsfață,
deși sunt goală alergând prin casă, disperată,
și nu mai știu din care cauză-s beată,
și mă rotesc pe muzică de vals, tu mă privești
asemeni unui dans din vechile povești  
pe jos, sunt trandafirii ofiliți ce par sfârșiți,
eu, o străină poate uşor ninsă - ce casă de smintiți!
 
Tu, pasăre de pradă visând la tinereți cu soare,
iar eu, o minte așa nătângă pe care iubirea o doare  
sperând să ne salvăm de ploaia asta tristă
de parcă iubirea noastră veche nu există.
 
Unde mai poți găsi în rătăcite baluri, femeia ta,
care te acceptă aşa, bătrân în disperarea ta,
încă mai plouă obosit, copacii plâng,
iar, nebună, te țin ferecat în gând  
şi văd cum ochii tăi mă plâng, mă plâng…


TABLOU ÎN JAD
 
Tu mă pictai pe pânze albe,  
și fredonând nudu-mi desenai,
și din prea multă dragoste,  
mă colorai în geometrii  abstracte.
 
Așa, să nu-mi mai dau de cap  
și egoist voiai ca să mă ai,
eu devenind o sclavă tristă,  
tu, cel ce mă îngenuncheai,
încet ai început să nu mă vezi  
pe mine, goală pe sofa, înlăcrimat,
străin priveai spre mine  
ca un penel abandonat,
și nu știai dacă sunt eu sau altă tristă,  
care a plecat,
și deveneai un unicorn de pradă  
ce mă devora cu sânge.
 
Afară este frig de moarte,  
noi, zvârcoliți în dragostea ce plânge,
aducem flăcările-n pat,
și ce căldură în trupurile noastre,
de parcă ard castelele vetuste,
care ascund păcatele nocturne
din care scapă numai vietățile  
transformate în culori  de jad.
 
Atelierul tău mă aruncă în păcate  
ca multe altele ce-au pozat
și dintre toate aceste vise obsedante
numai eu nu te-am trădat…
 
Acum, tu ai plecat demult din astă-viață
trăită, așa, ca Picasso
eu am rămas o amintire în picurile  
ce te-au făcut nemuritor,
o tristă și abstractă îndrăgostită  
în liniile care mă fac să mor,
și nu mai pot să fug de tine  
chiar dac-ai plecat în nor.
 
Mă văd făcând baie cu tine  
în lacrimile noastre, cu pietrele de jad,
apoi, mă înfăşori în pânză albă pe care,
trist, tu o pictezi damnat,