Vis cu zobor şi frânghie

O să zbor, îţi spuneam, o să zbor! Auzeam prin ninsori, cum adică?
În galopul forţat către cer, m-am izbit în tavanul de sticlă,
S-a rupt şiragul, perlele au desenat pe podea,
O pasăre mică, semăna cu inima mea,
A coborât un fulger, a mângâiat-o, apoi,
Am ştiut că inima ta pierdea, în alt război...


Ia o frânghie, auzeam în coşmar, undeva te va duce!
Să joc cu ea spânzurătoarea, să o aşez în formă de cruce?

Ireală, în lumina verde, a păşit către mine o nălucă de piatră
Îi auzeam trecutul, trăise numai vară,
Venea de cândva, de odinioară, m-a întrebat, într-o doară:
Pe tine nu te-a ucis nimeni, niciodată?

De abia de atunci, visul avea să se scrie,
Când mi-am făcut din frânghie, bijuterie.
De abia de atunci, citesc hieroglifele din pustiu,
Privesc tavanul prin ochi de sticlă. Acum ştiu.



   Spălaţi de chin precum păsările de aer

  Durerea rămasă în noi, chemare de clopot,    
 Cu degetele roase  de creioanele neputinţei,
  i-am scris demult:
 ,,Dacă te simţi vinovat, nu înseamnă că eşti!”
 Poate că începusem să orbesc, dar mi se ascuţise intuiţia,
 Ştiam, cei ce se cred stăpânii exploziilor senzuale
 sunt doar sclavii lor,
 Nebunii tânjesc mângâiere şi poezie,
 Reginele dansează umilinţa în haşişul orgoliului,
 Regii poartă cu demnitate mantia plină de stafii...
 
 Peste ani, într-o clipă de viaţă mai ieftină decât pâinea,
 mi-a apărut în faţă. Ochii mei au muşcat iluzie,
 Am zâmbit, era încă frumos ca un înger căzut,
 Îmbătrânise, ridurile nu devin circumvoluţiuni,
 Alt crâmpei de prezent fără viitor.
Cu degetele roase până la os de creioanele neputinţei, i-am scris acum:
,,Vitalitatea ţine de intensitatea trăirii, chiar dacă
 în fotografiile de cândva, ne-a albit părul.”

Sânt oameni cu care ne mai întâlnim doar în melancolie,
Spălaţi de chin precum păsările de aer,
Plutind către niciodată.


Cerul râde frumos

Vântul bate din spate, vrea să-mi spună ceva
Vine trist din trecut răstignit pe o stea
S-a uscat dorul negru în paharul cu vin
Rubiniu este gustul aţipit în destin.
Ard vertrebrele toate jinduind doar să curg
Nu mai port în spinare o desagă cu-amurg
Vremea e de beţie şi atât mai am chef
Să îţi mângâi zâmbind cerarcăne de sidef.

Vântul bate din spate, e trecut fără rod
Simt că-n ziduri de fluturi se ridică un pod
Voi păşi peste el, tot legată la ochi
Şi la capăt voi şti să dezleg de deochi
Cineva îmi spunea, într-o doară, aşa
Pentru tine-aş schimba şi religia mea
Cântecul arde brusc în povestea de foc
Şi în palme sparg răni în adânc de ghioc.



Femeia cruce

Legea nescrisă mă interzice,
Totdeauna rană. Nicodată sfârşit.
Prizăm fericiri, rafinăm plăsmuiri,
Femeia cruce spune că nu ai murit
Absenţa ei, cuţit. Cicatrice
Un acord de prohod la concert ne cheamă,
Vom fi acolo demni şi verticali,
Spoiţi artistic cu neputinţă,
Te îmbeţi hotărât când ţi-e teamă de teamă

Ating obiectele pe care le-ai atins,
Întreb, păcatul se poate trăi în două vieţi?
Sau în două divinităţi?
Ai în mâini cheia către pierzanie,  arde metalul ei
De femeie dogorită în vis,

Inima, hrană pentru vulturi înfometaţi,
Aţi iubit mult, deci veţi fi iertaţi...

M-ai urcat într-un tren cu destinaţia vară
Un viscol sfinţit înapoi mă aduce
Legea nescrisă mă interzice.
Totdeauna rană. Nicodată sfârşit.

Dacă vrem să fim lumină suntem cruce.


Peisaj cu statui şi o carte

Tu ai scris prefaţa, eu am scris povestea,
Între pagini albe, de balsam şi lut
Fluturii albaştri umilesc trufia
Dincolo de fulger, patimă şi scut.

O carte mă înfrânge, cerneala pâine-mi este
În singura mea casă, neterminata gară,
Afară nu mai plouă, sunt lacrimi pe ferestre
Statui nemângâiate vor inimi să le doară
Luni vei primi o carte, în formă de femeie
Am pus-o ieri la poştă, o trage un hamal,
Fântâna e secată, când torni între tranşee
Două găleţi cu rime în cupe de cristal.

M-am scurs, treptat, în pagini, smulse suav din vintre
Măcar pentru postfaţa grăbită, de acum
Ce ieftină e viaţa aceasta de cuvinte
Un dumicat de scâncet, o jale cu parfum.
Când vor veni reporteri, autograf să ceară
Nu vor mai fi discursuri, nu va mai fi nici gară,
Statui nemângâiate îţi vor citi din carte
Vor inimi să le doară, iar eu le-am dat o moarte..


Alb pentru prieteni

Alb linişte, cules din poveste
Alb limpezire, alb de lună plină
Pentru prieteni, scriu cu lumină
Amarul neasemuit din splendoare,
Jalea întâmplării ce poate părea destin.
Suferinţa din aer, sculptată suav
De un tâmplar din Galileea
Adevăr, învelit în petale de crini,
Scormonit de trădări,
Înoptează alb, în cearcănul vieţii

Nu vă îngrijoraţi dacă poeţii tac,
Ei doar îşi lustruiesc, tăcuţi şi blânzi,
Spada cuvintelor
Cu rânjet de satir nebun
Şi lacrimi de învingător.



Mişcând roţile lumii

,,Bună seara”, mi-a spus Poezia, ,,am venit să te vindec de tăcere!”
 M-a smuls din mine, cu funii din tulpini de păpădii,
 ,,Tu nu ştii, dacă îţi vinzi sufletul de poet vei muri, vei străbate Infernul
 Vei deveni, foarte târziu, ce ai fi putut să fii...”
M-a hrănit cu lapte de inorog, mi-a scrijelit adâncul cu os de rechin,
De atunci, fulgere şi înjunghieri crapă cerul spre milă şi presimţire,
Am învăţat să mă rog, la Poezia botezată Destin.
Mi-a dăruit mereu o pâine şi un mâine,

M-a bătut pe umăr, discret, lumină subţire mişcând roţile lumii,
Poezia în zdrenţe, Poezia în frac privesc şi ascultă
Mai ales când tac.  

În fotografii rămân secunde de biografie
Hăituirea se închină liniştii, în scâncet, spre armonie
,,Bună dimineaţa”, îmi spune Poezia, ,,trezeşte-te, e trecut de ora zece!”
Stop cadru râzând. Stop cadru pe clipa ce trece.



Clara Mărgineanu

 S-a născut pe 4 iulie, 1972, la Bucureşti.
Este licenţiat în arte al Universităţii Naţionale de Artă Teatrală şi Cinematografică ,,I.L. Caragiale” din Bucureşti.
  A publicat 12 volume de versuri şi două volume de publicistică (interviuri şi portrete).
   Este membru al Uniunii Scriitorilor din România, secţia poezie din anul 2001.
   Este membru al Uniunii Cineaştilor din România, secţia regie film şi tv, din anul 2009.
    Este jurnalist la Casa de Producţie TVR.