CAR FRUMOS, FÃRÃ DE BOI

Car frumos, fãrã de boi,
 Odihnind pe cer la noi,
 Car frumos, fãr' de povarã,
Domnul la El te urcarã.



Te-a luat de pe bãtãturã,
Frânt de-atâta cãrãturã,
ªi te-a pus pe bolta 'naltã,
Onorându-te, de-odatã!...

Iar pentru cât ai trudit,
 Tot El mi te-a rãsplãtit-
Patru stele fermecate,
Þi le-a pus în loc de roate,

ªi 'ncã trei cu meºteºug,
 Pentru oiºte, pentru jug!
 Cãci în loc de grea povarã,
Þi-a dat zestrea cea de falã,

ªi-acum, strãluceºti în noapte,
 Încãrcat cu briliante!...


DASCĂL DĂRUIT
 (Domnului învăţător, Ion Toporău)

Domnul nostru, Toporău,
 Făcea orele - spectacol!…
Noi, elevii Dumnealui,
 Îl priveam ca pe-un miracol!

Filmul orelor de-atunci,
 Niciodată nu s-a rupt,
Și în inimile noastre,
 Dăinuie,ca ceva sfânt!...

Ne preda cu-atâta patos
 Istoria glorioasă,
Încât noi, învățăceii,
 O trăiam, vibrând, în clasă!

La ora de geografie,
 (Când ne arăta pe hartă...)
Vedeam relieful țării,
 Cum învie, dintr-odată!

Serbările Lui școlare
 Tot un basm și o-ncântare!
 N-am să pot uita vreodată,
Cum jucam în ,,Moș Ion Roată…”

Timpule,ce nu ai suflet,
Și grăbești mereu în zbor,
 Fă,te rog, o lege blândă
Pentru Domnu’Învătător,

Fă ca pentru totdeauna,
 La catedră să rămână,
Noi să-i fim din nou discipoli,
 Împrejurul lui - cunună!...

Viața n-ar mai avea vârstă,
Clipele ar fi mai lungi,
 De-am mai fi cu-al nostru dascăl
 Noi, elevii cei de-atunci!...


IA NOASTRĂ, ROMÂNEASCĂ

Ia noastră, românească,
Mulți au vrut să te cunoască
Lângă pâine, lângă sare,
 Le-ai făcut întâmpinare!

Cin' s-apropie mai bine,
 Rămase uimit de tine,
 C-așa frumusețe rară,
Nu văzu în altă țară!...

Și făcu închinăciune
Și aleasă plecăciune,
 Acestui strai de onoare,
 Mult vestit peste hotare.

Că din vremuri de demult,
 Ia cinste a făcut,
 Celor care au purtat-o
 Sau de fală-au îmbrăcat-o!

De la portul preoțesc,
 Pân' la cel împărătesc,
 Ea a stat destul de bine,
 Îmbrăcată, pe oricine!

Că prea mult a fost gândită,
Mai întâi de-a fi croită,
În formă de sfântă cruce,
 (Cum se-ncepea lucru-atunce!...)

Și-n vremuri de altă dată,
Nobilimea-aristocrată
Te purta cu semeție,
 La ospețe sau chindie.

Iar țăranul osândit
Și de trudă vlăguit,
 Când făcea munca de jos,
 Mi te îmbrăca pe dos,

Apoi te-ntorcea pe față,
Duminica dimineață,
Când la slujbă se ducea
Și la Domnu'-ngenunchea.

Ie din pânză de in,
 Cusută mărunt și fin,
 De către femeia dacă
Tu ne-ai fost cămașa sacră!.

Ie-n fir de borangic,
 Cusută bătut și mic,
Și purtată-n vremi alese
 De domnițe și prințese.

Iișoară din bumbac,
 Cusută numai la ac,
 De către-a noastră țărancă,
În șezătoare sau clacă.

Și frumos împodobită,
Lîngă busuioc sfințită,
Duci cu tine-n mare taină,
A neamului noastră faimă.

De la culorile stinse,
 Până la cele aprinse,
 De la spicul grâului,
 Pân' la floarea câmpului,

Toate parcă-s din peniță,
Măiestrite pe altiță,
De juri că Domnu'-a purtat,
 Acu-acela...inspirat!.

Și l-a petrecut prin rânduri,
 Cu-ale lor curate gânduri,
 Sau , poate, cu lacrimi multe,
 Văzute și... nevăzute!.

Strai frumos de mare fală,
Numai trudă și migală,
Te-a purtat cu multă stimă,
Și țărancă, și regină!

Și aceleași mâini măiestre,
 Te-au pus în lada de zestre,
 Să rămâi ca mărturie,
 De-a țăranului simțire!...

Că-n robia de jos,
 Fost-a cu drag de frumos!...