în carnea mea este numai joi

de multă vreme locuiesc în orașul dispărut
mă gândesc la prietenul meu

el avea un perete și îl iubea
noapte de noapte desena fluturi pe el
dimineața fluturii se trezeau și începeau să zboare

 

femeia mea a murit de aproape doi ani 
dar cafeaua ei încă aburește pe masă

 

de atunci în carnea mea este numai joi
întuneric și frig 
și nicăieri nicio ușă deschisă

 

zi de zi strâng versuri pentru foc

 

ninge peste un trup în care nu e nimeni      

 

de aseară ninge abundent

peste un trup în care nu e nimeni

se aude cum gândurile clatină vântul

doar părul tău încă verde adie prin arbori

 

de nicăieri vin păsări fără trup

eu un mormânt albastru în mine aş purta

 

ți-am spus mereu

că tu eşti între ieri şi-ntre mâine un nod

 

eu scriu

cu sângele unei păsări încă necunoscute

apoi privesc pe fereastră cum un copil

desenează o viaţă uriaşă pe ziduri

 

acum sunt singur

cu clipa înţepenită în perete

poate o să adorm

şi tăcerea va putea să înceapă

 

 

pe gheaţa din faţa blocului

 

Pe Gabriela am cunoscut-o astă-vară

în Piaţa Sudului

chiar când se oprise să-şi cumpere

o îngheţată

 

de atunci aproape

zilnic s-a ostenit să-mi coloreze singurătatea

şi mereu surâzând şi-a tocit buzele ei tinere

cu numele meu

 

în seara de Crăciun

a alunecat pe gheaţa din faţa blocului

şi s-a lovit puternic la cap

 

moartea a fost mai iute

ca maşina Salvării

 

biografia unei pete de sânge

 

luna stă într-un picior şi respiră un cerc

pe sub pământ tu pleci la vânătoare

acum iar ninge viscolit

respiraţia tatei îndoaie geamul la casă

 

iubita mea fotografiază melancolia acestei ninsori

eu continui să scriu biografia unei pete de sânge

 

câinele meu de mult a murit

dar umbra lui mă urmează şi acum credincioasă

 

tu ști că de când am plecat

mama a pavat toată ograda cu lacrimi

Doamne, mereu e întuneric în soare

 

nici nu putem să adormim

cuvintele noastre sunt pline cu pământ

 

și iar suntem atât de trişti

ca nişte ochi care-au uitat să vadă

 

 

urletul lupilor clatină stelele

 

acum locuiesc într-o casă  rezemată de o lacrimă

e noapte și vântul se sparge în ţăndări de geam

 

sunt singur și trist

prietenul meu a luat moartea de la început

 

luna stă în genunchi şi spală podelele

mă dor mâinile și tata

îşi duce tot mai greu oasele la moară

 

o cum mai țipă sângele bătut în grindă

 

încerc să adorm

și nici nu mai ştiu cum arăta trupul

în care mi-am petrecut o iarnă înfierbântată

 

urletul lupilor clatină stelele

 

cineva măsoară lumina din mine

 

încă o dată

părul tău lung răvăşeşte oraşul

stau aici și ascult cum dinspre pădure

vin femei de răcoare

 

scrisorile mele

numai singurătatea le mai citeşte

până la mine drumul e lung prin câmpie

dă la o parte greierii şi treci

 

va fi seară

călare pe un fluture voi ajunge acasă

și îmi voi dezlipi drumurile de pe picioare

 

undeva o mireasă e furată de fluturi

cineva măsoară lumina din mine

 

o mamă

cu nervii îngălbeniţi de aşteptare

îşi leagănă mai departe feciorul

într-un gând al ei

 

cred că mâine

îmi voi acoperi casa cu aripi de fluture

tata mi-a lăsat moştenire o zi gânditoare

 

 

pe buzele miresei trece un prinț de fum

 

e aproape octombrie

pe buzele miresei

trece un prinţ de fum

 

poetul s-a trezit

cu o flacără pe umărul stâng

 

se așează la masă și scrie     

încă o scrisoare de dragoste

în timp ce îşi trece mâna fumegândă prin păr

 

chiar acum și tu ai sosit

asudate îți sunt toate cuvintele 

știu că  până în zori

vom trăi poemele toate

 

poetul încă stă la masa de scris

și se întreabă oare câtă zăpadă

poate încăpea într-un corp de mireasă ?

 

 

singurătatea se întinde

 

mi-a mai murit un prieten

 

e noapte luna e o rană

și singurătatea se întinde

pe cămașa mea

ca o pată de sânge

 

suflă vântul

câmpia bate din aripi

de grâu

 

cred că în curând

va începe să plouă

 

 

ar putea tăia amurgul în două

 

știu că acum

femeia mea curăţă cartofi

 

şi se gândeşte

cu durere la mine

 

o singură clipă de neatenţie

şi ar putea tăia amurgul în două

 

 

călăul meu roșu pe peretele meu alb

 

dar eu am fost singur și trist

până în ziua în care mi-am desenat călăul

pe peretele din dormitor

chiar la cap deasupra patului în care dorm și visez

 

cu cretă roșie l-am desenat

călăul meu roșu pe peretele meu alb

 

din mâncarea mea îi dau să mănânce

îi dau să bea apă din apa mea

îi citesc poezii scrise de mine

și amândoi suntem fericiți

i-a vorbit de o lume necunoscută

a venit un tânăr bărbat
s-a așezat pe o piatră
și a tăcut

apoi a venit o frumoasă femeie
s-a așezat lângă el
și i-a vorbit de o lume necunoscută
până au adormit

dimineața i-a trezit
un scâncet de copil care semăna
tulburător cu amândoi

repede repede au dispărut
și eu împreună cu ei

 

ultimul meu poem

mă întorc de la înmormântarea mea
sunt fericit


pe drum nu e nimeni
prietenii deja m-au uitat
ultimul meu poem nu interesează pe nimeni


e pace e liniște și toți pomii-nfloriți
de ce să nu fiu fericit?