Cu o carte extrem de incitantă, o adevărată radiografie a burgului provincial ne incită scriitorul roşiorean Liviu Nanu, o carte în care parodiază elegant moravuri şi viaţă de cartier, în care ironizează cu fineţe caractere şi destine, tuşele trase vizând amendarea unor stări şi nedreptăţi sociale chiar.
Personajele cu care-şi împlineşte scriitura sunt vii şi vitale, contradicţiile sociale şi intelectuale dintre ei făcând lectura extrem de agreabilă, iar crâşma lui Bicuţă devine centrul unei adevărate lumi ce ni se relevă un univers când foarte cunoscut, când necunoscut, în ambele planuri senzaţia părând a fi aceeaşi.
În fapt, sunt personajele în jurul cărora sau cu ajutorul cărora îşi clădeşte propriul destin artistic, propria operă, aceleaşi şi aceleaşi personaje fiinţând şi manifestându-se în toată splendoarea lor şi în volumele anterioare de proză scurtă, „Cîrciuma lui Bicuţă 1” şi „Cîrciuma lui Bicuţă 2”.


În felul acesta avem din start perspectiva vederii unui şahist, Liviu Nanu fiind jucătorul care decide mutările, sforarul care le mişcă după bunul său plac şi după planuri numai de sine ştiute, iar personajele execută.
Se naşte o lume spumoasă, nu există repetivitate, fapt ce trădează o imaginaţie luxuriantă a unui autor pe care contemporaneitatea încă nu-l preţuieşte la justa sa valoare.
Semnale de alarmă în această direcţie au tras pe marginea prozei sale vii, alerte, cu dese schimbări de planuri şi provocatoare răsturnări de situaţii Tudorel Urian, Dumitru Augustin Doman, Liviu Comşia, Gheorghe Stroe, Mihai Curtean, Robert Şerban şi alţii, însă păcatul proastei circulaţii a informaţiei culturale de calitate şi - mai nou - de-acum veşnica problemă a puţinătăţii exemplarelor tipărite au făcut ca acest autor care mi-a câştigat definitiv încrederea să nu beneficieze de luminile rampei.
O nedreptate pe care o dată cu apariţia acestei cărţi o putem îndrepta!
Aşadar, senzaţia că te afli în faţa televizorului sau în sala unui cinematograf persistă, chiar domină actul lecturii, evenimentele, faptele şi trăirile sunt (p)redate episodic, actorii fiind (re)înviaţi mereu, mereu demni de (re)descoperit şi mereu surprinzători cu ceva anume, cu un gest, cu un gând, c-o intervenţie-n actul artistic al naraţiunii.
Scriitura bine strunită şi atent construită trădează nu numai îndelungul exerciţiu artistic şi stilistic, dar indică şi faptul că Liviu Nanu trăieşte intens viaţa personajelor sale, senzaţia că este vorba de un EL dedublat în câteva cazuri sau situaţii fiind marcantă.
Pe lângă faptul că, indiscutabil, în stilul scrierii prozei postmoderne, personajul principal este el, în cazul de faţă Profesorul, cei care-l cunosc de aproape ştiu că el poate fi identificat uneori în anumite gesturi ale inginerului Săndel, indiscutabil în pielea Poetului.
Aşadar, luate pe rând, aceste dedublări îi permit autorului o mai largă plajă de mişcări a personajelor în a căror piele intră, amprentând manifestările şi modul lor de-a fi, limbajul verbal şi nonverbal cu trăiri proprii, o anumită nuanţă de refulare fiind uşor detectabilă.
Rămâne marcantă senzaţia de participare directă la derularea evenimentelor, senzaţia unui teatru în aer liber plutind, naturaleţea discursului şi manifestarea ca atare a personajelor aflate în mediul şi în elementul lor propice accentuând senzaţia de familiar şi familial.
O parodie subtilă a unei societăţi marcate de vanităţi, una acaparată de manele, o lume pestriţă şi cu un grad de incultură sau subcultură ce-i îngăduie lui Micăle - barmaniţa cu „corason” - să trăiască vieţi paralele, în lumi şi dimensiuni aflate chiar la polul opus al vieţuirii ei anoste, în funcţie de filmul văzut anterior.
În această lume insalubră se conturează bine prezenţa Poetului, cel care devine personaj principal din prisma lecturării şi dezvoltării unui jurnal al unui scriitoraş local, publicul asistent fiind întotdeauna compus din aceleaşi personaje spumoase, prezentate de autorul cărţii la început, exact ca şi personajele unei piese de teatru, aproape în întregime făcându-li-se atunci portretele fizice şi morale.
Faptul în sine este inedit pentru lumea prozei, însă este o găselniţă scriitoricească ce îi îngăduie lui Liviu Nanu să asigure vizibilitate maximă atât firului epic, cât şi personajelor sale.
Dialogurile sunt incisive şi spumoase, iar „încurcăturile lingvistice” de genul: „Buzuki - Suzuki”, „Gheorghe Asachi - Kavasaki”, „Muntele lui Venus - Muntele Olimp” sau „Gaudeamul igitur - Gaudeamus Sigismund” dau forţă şi substanţă imaginii şi îngăduie divagaţii la fel de marcante şi de sugestive.
Această lume creată de Liviu Nanu este marcată de semidoctism şi savuroasă în felul ei, fiind necesară o adevărată cultură pentru a înţelege subtilul şi substratul, ironicul situaţiilor.
O lume creată-n cascade aş spune, pagină cu pagină, etapă cu etapă, fază cu fază, personaje din ce în ce mai vizibile şi mai „importante” pe măsură ce ne apropiem de finalul cărţii.
O carte în care cred, în care investesc emoţie, una care, a şasea de autor fiind - Liviu Nanu a publicat până acum trei cărţi de poezie şi două de proză, după cum am arătat mai sus - vine să contureze definitiv imaginea unui prozator de forţă, unul care, indiscutabil, aşa cum spunea şi Dumitru Augustin Doman „este un povestitor pursânge. Are verb, are nerv, frază scurtă şi tăioasă, umor, ironie cât cuprinde, simţul observaţiei supradezvoltat. Nanu are o percepţie remarcabilă asupra omului comun, a umiliţilor şi obidiţilor din începutul mileniului III”.
Una peste alta o carte de forţă, o parodie evidentă a lumii de periferie, loc în care nici orăşean nu te defineşti a fi, dar nici ţărăn nu te mai poţi accepta, ceva ce aduce nemijlocit aminte de Poiana lui Iocan a lui Marin Preda, locul (des)cântat de marele prozator teleormănean fiind la mică distanţă depărtare, iar influenţa acestuia uriaşă în literatură.
Pe de altă parte, Cârciuma lui Bicuţă aminteşte cumva şi de Hanul Ancuţei, dar numai din perspectiva localizării şi derulării poveştii într-un timp, loc şi spaţiu bine delimitat.
Astfel, „Ziua p(r)ostului” se înscrie în linia subţire, dar bine definită a puţinilor capabili să ia peste picior şi să ironizeze un spaţiu cultural şi social în care toţi oamenii se cunosc între ei şi în care, oricând, fiecare se poate regăsi printre personaje.