Ne definesc multiple planuri existenţa, care de care mai sofisticate mergând de la înţelesul pur şi de aceea neînţeles, la confluenţele unor înţelesuri ce trec prin punctele fierbinţi nevralgice ale fiinţei. De la om la om se întâmplă divers într-ale vieţii, nu există locuri comune ci cel mult accepţiuni comune. Iar expresia caracteristică este rezultanta întâlnirilor succesive de pe piscurile vieţii. Cînd e să se suprapună miracolul cuvintelor şi miracolul iubirii, un subtil cuplu de forţe  răsuceşte cheia energiilor nemaiîntâlnite.
          A face referire la poezia scrisă de Adela Conciu este exact cum i-ai recunoaşte unui bob de lumină faptul că e permanent ţinut aprins de un flux de raze, ori culorilor că s-au compus cu de la sine voinţă după modelarea materiei. „Am adormit cu urechea/ adâncită în dragoste,/ soarele m-a trezit având/ în căuşul palmei buze/ rătăcite-n sărut,/ din mine iese lumina/ unui mâine/ şi viaţa respiră/ prin aripi./ Sunt o posibilă idee/ ce doarme într-un vis/ prins sub ploape,


sunt o doar o adiere/ ce-ţi mângâie surâsul,/ sunt umbra ta/ născută-n dor de coapsă,/ sunt o fantezie/ ce-ţi străjuie abisul./ Sărută-mă să-ţi fiu femeie,/ iubeşte-mă să-ţi fiu/  amantă./ Sufletul tău... a poposit în/ mine/ ca singura ordine în/ dezordinea vieţii!” (Zbucium); „În labirintul în care/ m-am izbit de ziduri,/ am găsit cărarea/ presărată cu grăunţele/ curcubeului./ Am să aleg grăunţa de/ senin,/ ce va înghiţi infinitul,/ în care să alerg desculţă./ Tălpile mele însetate/ vor călca cicatrici surde/ şi ani sterpi,/ cu nesaţul născut din/ târziu,/ vor măsura cerul.// La capăt de orizont/ am să respir/ albastrul tău! (Albastrul tău).
            Ea poeta, sare ca o felină în cercuri de foc, mai rar atâta dăruire într-un singur sens, acela al iubirii. Nu e nicio joacă aici de-a efemerul ori de-a veşnicul, nu se întrevede vreo ghiduşie de-a sorţii, acel du-te-vino care se întâmplă de multe ori în cuprinsul trăirii. Poeta e de-a dreptul fermecată şi dedicată, ea oferă necondiţionat ceea ce nativ, are în suflet.
            Întreaga epopee a clipelor este atent notată într-un tablou liric uneori reflexiv-comparativ, alteori sinusoidal… „Mă ţine în tăcere/ distanţa/ dintre două ferestre,/ ce nu au fost deschise,/ în acelaşi timp/ niciodată./ Vântul îmi biciuie/ seva/ din sânge,/ din nori grei curg/ ploi cu sfinţi uitaţi/ în umbre nemângâiate./ Singurătatea mă expulzeză/ în golful unui fluviu/ plin de/ putreziciunea/ amintirilor./ Eternitatea născută din/ trecut/ mă trage în mâlul gros al/ nopţii,/ punându-mi la picioare/ pietre/ din ceaţă./ Mă zbat ca o lebădă/ neagră,/ prinsă în smoala/ nuferilor morţi./ Doar ochii,/ încă vii, aşteaptă.../ să se deschidă/ o fereastră.” (Fereastra).        
            Imaginea se creează într-un mod ezoteric, din elementele primordiale care ne ating înainte şi după ce ne nasc… „Îmi dansează în tâmple/ linia orizontului din sânge./ Purtând lumina pe umeri/ şi muguri plesniţi din/ dorinţă/ pe braţe,/ te-ai strecurat pe furiş în/ templul trupului meu./ exilat în celula uitării./ M-ai îmbăiat în puritatea/ voluptoasă/ a buzelor tale,/ te-ai contopit cu coapsa/ Evei/ şi am dorit să mă nasc!/ Bătăile inimii mele/ s-au strecurat în/ braţele tale,/ privirea sufletului,/ s-a rătăcit în/ călătoria vieţii./ Dragostea... îmi oferă/ un ultim dans!/ Oare, cât de departe/ e noaptea?” (Un ultim dans).
            De la debutul său, prin „Destin de poezie”, Adela Conciu promite o evoluţie bruscă, cred că bine ancorată, spre o poezie a destinului, care din câte mi-a spus îşi pregăteşte calea spre tipar cam pe când tocmai o dibuim şi scriem despre aceasta.