Un zbuciumat fragment din viaţa  profesorului de matematică-fizică Novák Antal, într-o localitate din Ungaria înainte de războiul mondial, un roman de analiză psihologică la care am avea ce reflecta şi azi - aceasta este tema de bază a romanului „Zmeul de aur”.
Kosztolányi Dezső  îşi începe depănarea firului evenimentelor în ziua de Armindeni, zi în care
Kálmán Liszner, un negustor, tatăl lui Vili, un elev cam leneş la învăţătură dar foarte bun la sport, împodobeşte un plop. „Pe crengile lui atârnau baticuri colorate, mere, portocale, legături de curmale şi sus, sus de tot, vreo zece sticle de şampanie [...]. Mai atârnau şi nişte sticluţe de lichioruri frumos colorate, verzi, albastre, vişinii. Aveai impresia că-i un pom de Crăciun [...].”
Diferenţa dintre pomul de Crăciun şi cel de Armindeni e excelent reliefată de autor într-o frază: „Copacul ăsta păgân nu-i împodobit într-o cameră închisă, printre oglinzi, ci pe stradă, în loc deschis,  oferind tuturor darurile vieţii.”



De altfel de „daruri ale vieţii” e vorba mai departe. Viaţa şcolii şi viaţa particulară a profesorului Novák Antal sunt două aspecte importante prezente în roman. Pe profesor, dirigintele clasei a opta, elevii „îl desfăceau în bucăţele mici ca pe o jucărie pe care au iubit-o, dar au vrut să vadă din ce se compune.”

În şcoală, „deasupra vitrinei se orânduiau busturile clasicilor consideraţi inamici personali – scriitorii latini şi greci [...].”

Novák era de părere că „noi, profesorii, ne putem ocupa de ştiinţă printre picături, atât cât ne este necesar pentru a o transmite, a o populariza. Misiunea noastră adevărată e apostolatul, [...] ceea ce este destul de dificil.”

Profesorul de matematică-fizică avea replici comice şi acide în acelaşi timp pentru elevii care nu gândeau. A spus ceva asemănător şi „unuia dintr-o familie cunoscută, care acum ajunsese secretar de stat şi rostea adesea cuvântări cu paharul în mână într-un cazinou de elită.”

Sunt prezentate câteva imagini ale şcolii acelor vremuri, pe care le putem observa cu uşurinţă şi azi, oriunde ar fi. În şcoala unde preda Novák, există – ca în orice şcoală – elevul cel mai bun „Dezső Ebecky, elevul cel mai bun şi cel mai sincer, hulit de toţi elevii clasei a opta.”

Hulit nu pentru că învăţa foarte bine, ci pentru că „să înveţi chiar atât de bine e de-a dreptul scârbos.”

Apariţia lui Dezső Ebecky printre ceilalţi colegi „era apăsătoare cam ca a unui profesor, pe care dacă-l vezi îţi aminteşte de toate necazurile gimnaziului.”

Între profesori relaţiile amicale erau doar de faţadă. În realitate, „Foris îl privea cu duşmănie pe Antal Novák, Lázár Nyerge îi invidia pe cei mai înstăriţi.”

Soţiile profesorilor făceau la fel: „...dacă observau vreun samovar, sau vreun tacâm mai deosebit, pe care ele nu le aveau acasă, se întristau şi la întoarcere se certau pe drum cu soţii lor imputându-le că nu au nimic ca lumea şi nu se linişteau până ce nu făceau rost de obiectul dorit.”

Novák Antal are o fată, Hilda. Cu multă delicateţe, autorul ne spune că mama Hildei nu mai există...„Pe verandă era aranjată o masă rotundă, cu tacâmuri pentru două persoane. Locul Hildei era cu faţa spre poartă, iar al lui Novák cu spatele. Locul al treilea, dintre ei, era gol de acum şase ani.”

Fata fuge de-acasă cu un băiat a cărui mamă e contesă. Între contesă şi profesor se trimit scrisori pentru lămurirea situaţiei. „În această scrisoare, înţesată de expresii franţuzeşti şi nemţeşti, contesa descrisese pe şapte pagini situaţia, într-un stil lapidar,[...].”

Cam ciudată folosirea cuvântului „lapidar” din moment ce autorul ne spune că e vorba de o scrisoare de şapte pagini. Lapidar înseamnă concis, pe scurt. Oare cum ar fi arătat o scrisoare detaliată în acest caz?...Sau să fie o scăpare a traducătorului?

Un conflict între elevul Liszner Vili şi profesorul Novák Antal duce desfăşurarea evenimentelor din roman în zona tragediei. Vili nu prea are legătură cu cartea, dar e sportiv de performanţă. E foarte interesant şi neaşteptat modul cum Kosztolányi Dezső  surprinde un aspect de la un antrenament. „Vili [...] peste câteva clipe alerga cu toată viteza spe ţintă. Câmpiile se năpusteau spre el.”

Cam multe întâmplări nefericite pe capul profesorului. Văzut de o parte a societăţii în care trăieşte ca făcând rău chiar nevinovat fiind, părăsit de fiică, Novák Antal ia o măsură foarte dură asupra propriei vieţi. Poate că i-a fost imposibil să discearnă care rană sufletească i-a fost mai adâncă: cea lăsată de Hilda, sau rana fizică lăsată de Vili pe spatele şi în capul său, cu bâta. Greu de ales, pentru că „Hilda s-a prefăcut că se poartă frumos cu el, până în ultima clipă înainte de a-l părăsi. Vilmos Liszner îl prevenise într-un fel, ameninţându-l.”

„Care a fost mai bun?” întreabă Kosztolányi Dezső, la sfârşitul romanului, lăsându-ne pe noi, cititorii să dăm răspunsul. Numai că noi nu putem răspunde înainte de a şti care dintre noi e, într-adevăr bun, atât de bun încât să poată răspunde...