De departe, am auzit un glas Îngeresc și am intrat...
Într-o biserică, pe o melodie, frumoasă, cam tânguitoare, dar care te pătrundea, se înălțau versuri care m-au trimis cu gândul la basmul lui Mihai Eminescu, „Făt-Frumos din Lacrimă”. Ele erau o rugăciune către Fecioara Maria: „Nu lăsa, Măicuță,/ Să pierim pe cale,/ Că noi suntem fiii/ Lacrimilor tale”. Atunci m-am întrebat: câtă realitate și cât mit sălășluiesc în lacrimile icoanelor? Totodată, mi-am dat seama că nici cea mai fină balanță (dacă ar exista una care să se folosească pentru lucruri abstracte) n-ar putea să-mi dea niște răspunsuri. Unde să caut? Pe firul istoriei? Pe cel mitologic?
Cine-ar fi putut mai mult să se milostivească de durerea unei femei care nu putea deveni mamă decât Mama Mântuitorului? Și tot ea are puterea să transforme lacrima într-un făt. Eminescu imaginează, potrivit cu puritatea lacrimii, aparitia unui prunc – nevinovat – ca toți -, dar, iată, zămislit pe altă cale decât cea comună.


Maica Domnului e din lumea noastră, aleasă tot pentru puritatea ei și devenită simbol al maternității exemplare.
Icoanele ei făcătoare de minuni „plâng”, dar lacrimi se ivesc și pe icoanele altor sfinți, al căror martiraj e cunoscut oamenilor. Lăcrimeaza Iisus (uneori cu lacrimi de sânge), mai nou – sfântul Ardealului, cum e supranumit Arsenie Boca.
Oamenii au fost impresionați de felul de viată al sfinților, de suferințele lor, imaginația se aprinde, mana sau credința puternică lucrează si apare lacrima.
Ea poate fi de îndurare, de ajutor, de „luare la cunoștință” și de reproș, cu gândul stăruitor că oamenii au rătăcit Calea. „Eu sunt Calea, Adevărul și Viața” – zice Iisus.
Sfinții lăcrimează, pentru că oamenii nu sunt mai cuminți, prea mulți ignoră preceptul „est modus in rebus”.
Aș vrea să știu de ce un om – și nu altul – vede prima oara o lacrimă pe o icoană. E mai înalt spiritul lui? Dispune de o vibrație aparte?


Ai zice că o lacrimă e o lacrimă, o picatură rotundă, care se alungește odată ce-i cursă și dispare ca roua.
Dar nu!
Esența pură a suferinței, lacrima e o formă de exprimare mută, eliberatoare, universală și, poate, de aceea, oamenii au înveșmântat-o în mit, transferând-o chipurilor dragi din icoanele făcătoare de minuni (să nu uitam alte plânsuri ale umanității, cum ar fi lacrimile Danaidelor, ținând tot de mit!).
Minunile adaugă frumusețe vieții și noi, oamenii nu le respingem, ci le așteptăm. Ele ne susțin visarea, când simțim că realitatea e greu de suportat.