(Adrian Botez, Șobogré – 155 de povestiri scurte și ultra scurte –  Chiromantul reginei – nuvelă, 490 pagini, apărută la Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2017)

Adrian Botez este un scriitor prolific, puternic angajat în fenomenul literar actual. A publicat poezii, proză, cronici literare, susține revista „Contraatac” (Adjud, jud. Vrancea), o revistă de atitudine, cultură, educație, îndreptată împotriva imposturii și prostului gust. Colaborează cu mulți scriitori, cu iubitori de literatură, a fost desemnat candidat la Premiul Nobel pentru Literatură de Asociația Dacoromână, pentru anul 2017. O viață densă, dedicată misiunii de a promova adevărul în lumina culturii solide, bazat pe valorile creștine autentice. Din această postură, domnia sa ne propune o carte de proză scurtă și nuvele, o carte ciudată și necesară: Șobogré – 155 de povestiri scurte și ultra scurte - / Chiromantul reginei – nuvelă, 490 pagini, apărută la Râmnicu Sărat: Editura Rafet, 2017.


Deși textele pot fi analizate separat, ca scrieri dedicate, toate aceste proze formează un tot unitar, un mozaic complex în care se pune problema tranșantă a destinului omului și a comunității umane în ansamblu, ca existență sub lumina divină. O carte tragică, profundă, cu o desfășurare alambicată și cu ieșirea prin cer. Cartea este rezultatul frământărilor unui scriitor, laboratorul său în care se plămădesc operele, cu temeri, curaj, cu bucurie.
Adrian Botez pune problema destinului speciei umane pe această planetă și chiar a vieții așa cum o știm. Am putea considera abordarea ca una pesimistă, însă el nu renunță la argumentele sale. Limita la care a ajuns omul în fața misiunii sale, degradarea, spasmul, fractura dintre generații și națiuni, bolile, viciile, șocul viitorului, moartea indusă de om, lipsa iubirii, toate ne conduc spre un final trist, dar realist. Suntem aici, depinde de noi să supraviețuim, să ducem viața mai departe. Sunt animale sau plante care rezistă de milioane de ani…
Cartea debutează cu un cuvânt sincer din partea autorului, el aseamănă călătoria noastră cu un tablou de Honoré Daumier, Vagonul de clasa a III-a, binecunoscut, un tablou realist. Este o parabolă bine construită și care prezintă cheia prozelor scurte și a nuvelei din final. Din start ne confruntăm cu o situația crudă, suntem la nivelul al III-lea al existenței, ne deplasăm spre niciunde, drumul continuă fără să știm dacă vom ajunge la destinație. La acest nivel există „nefericiți și aiuriți fanfaroni”. Evenimentele care se petrec au importanță doar în măsura în care ne folosesc sau ne afectează dramatic. Iată concluzia: „Hristos a stat pe Cruce câteva ceasuri…unii oameni agonizează, pe crucile vieții, zeci și zeci de ani! Asta nu înseamnă că Blândul Dumnezeu Nevinovat a suferit crucificarea (în câteva ceasuri) mai puțin intens decât noi, vinovații-oameni (…de ce anume – vinovați?), care ne lăsăm în voia tortùrilor vieții întregi, zeci și zeci de ani” (p.7).
Temele textelor puse în pagină de Adrian Botez încep de la o deschidere, fereastra, continuă cu intensitate și dramatism, potir și copită, apoi fluxul lumii ajunge la inima cititorului în șocuri bine temperate: Vremuri blestemate, problema morții în cetate, tainele care străbat societatea în orice vreme, necazurile lui Procust (!), nevoia de napalm, peisaj cu extratereștri, problema apei, paradoxul realității, axa lumilor, sub semnul sacrul al ștreangului (!), vorbe de spital, nebunia ca artă, planeta idioților, minciuni istorice, ironia divină, adevăruri despre istoria terestră etc. Cartea este una a știrilor online devenite banale datorită umbrelor din existența noastră.
Acțiunile se petrec în societatea europeană, în zona Asiei, a Americii, pe Terra cea ce toate zilele. Sunt abordate diferite culturi, religii, teorii științifice, paradoxuri literare, ziceri, mituri, spasme. Personajele principale sunt oamenii simplii în fața morții, a bolilor, mari artiști, mari oameni:   Oliver Cromwell, Jorge Luis Borges, Andrei Rubliov, Vincent Van Gogh, Mihai Bulgakov, Bacovia, Eminescu, autorul, Ștefăniță Lupu (Papură Vodă), Schiller, M. Costin, François Villon, Eminescu etc.
Aproape la fiecare proză scurtă sunt trimiteri pertinente la date istorice, sociologice, teologice, de istorie literară, filozofie, artă, știință. Cu alte cuvinte, acțiunile au la bază date concrete, fapte consacrate, tragedii trăite, mituri consolidate, teorii acceptate la nivel universal. Cele două planuri se împletesc riguros și necesar, mesajul textelor fiind unul pertinent și profund. Adrian Botez nu se joacă, el explică, țipă, se revoltă, argumentează, dialoghează cu personaje știute și neștiute, are o poziție, este activ, lumea nu este doar o aparență, este o realitate pe care o construim cu toții din interior, așa cum ne-a lăsat Creatorul pe fiecare. Uneori nu are răbdare, alteori se amuză, umorul său este cinic, alăturarea de cuvinte și idei mereu surprinzătoare și agresivă.    
Titlul cărții este dat de povestirea Șobogré, o parabolă după Marchizul de Sade, nuvelist cunoscut, revoluționar, aristocrat care a trăit în secolul al XVIII-lea, remarcat prin sadomasochism, subiecte bizare și controversate din punct de vedere moral. Șobogré, corcitură dintre șobolan și greier, conform teoriilor cinice ale marchizului. Pornind de la aberațiile nuvelistului, Adrian Botez ajunge la Fabrica de antimaterie (laboratoarele CERN din Geneva), o experiență-limită a civilizației de astăzi, capabilă să accepte distrugerea deoarece materia și antimateria se pot anihila (pp. 55-57).
Esența prozelor scurte din această carte se relevă cu acuratețe în Crima cosmică, o narațiune construită pe tabloul lui Edvard Munch, Țipătul, cunoscut și considerat ca reprezentativ pentru istoria artei și pentru mesajul care radiază din acesta: un om țipă, trup contorsionat, gestica mâinilor, spaima extremă, craniul cadaveric, culori stinse, întunecate, ecoul sub cerul deschis… Prețul tabloului? 119.922.500  dolari USA, la o licitație din 2 mai 2012!
„…Se aude, atunci, în univers, UN URLET CUMPLIT, ISTERIC ȘI RUPT COMPLET DE RĂDĂCINILE NĂDEJDII… - un urlet care zguduie firmamentul și scutură stelele, le scutură de tot… de zgură ori de polen…un urlet care nu aparține omului din mijlocul podului, ci este urletul de groază al tuturor ființelor…” (p.312).
În carte există și unele texte de umor, unul abrupt, nebunii, bețivii, oamenii atipici și burlești care rup istoria lumii, cursul vieții. Umor la limita dintre cădere și posibila salvare, o ironie străbate evenimentele, dinamic.
Cartea trebuie citită pentru a pătrunde dincolo de cuvintele care sângerează. Tema de bază este suferința…
Nuvela Chiromantul reginei, una densă, redă viața reginei Maria Antonia Iosefa Iohanna de Habsburg-Lorena, cunoscută în istorie ca Maria Antoaneta, a fost căsătorită cu regele Ludovic            al XVI-lea al Franței, cu o viață tristă, condamnată la moarte de revoluția care a măcinat Franța. Adrian Botez pune problema actului de conducere a societății care ar trebui să fie de natură divină, dar firul s-a rupt și mundanul a intrat în scenă cu ghilotina pe post de instrument muzical, a lansat drepturile omului fără de Dumnezeu și a deschis o gaură neagră în istoria lumii prin tragedia care schimbă destine și mersul lumii spre o destinație necunoscută. Este scoasă din planul social rigoarea de natură divină care poate menține entropia socială spre un nivel acceptabil. Adrian Botez introduce în narațiune chiromanția, o artă ocultă prin care se acceptă că se pot ghici caracterul, destinul, viața unui om, urmărind liniile din palma sa. Este o ironie dusă la marginea de jos a căderii umane. Povestea este bazată pe fapte reale, apar în scenă cavaleri, prințese, secrete din palatul regal, crime nejustificate, bijuterii care întunecă rațiunea nobililor, revoluția și ghilotina care oprește frumusețea la poarta vieții. Ultimele cuvinte ale reginei: „Iertați-mă, domnule, n-am vrut!”, adresate călăului, pe care îl călcase pe picior. O lume care dispărea și care a stat la baza multor studii istorice: Cartea neagră a Revoluției franceze (coordonator Renaud Escande); Istoria Revoluției (Jules Michelet) etc.
Cartea este dedicată de Adrian Botez soției, Elena. La final are o scurtă prezentare a scriitorului pentru ca  istoria literară și cititorul să cunoască viața tumultoasă a unui scrib în vremuri de tranziție în România, după Revoluția din anul 1989.
Stilul lui Botez este explicit, frazele sunt abrupte, șochează, autorul trăiește la intensitate maximă textele sale, este și personaj totodată, acceptă acest joc. Nu-i este teamă să călătorească în vagonul de clasa a III-a, printre oameni care fac istoria mai agreabilă și suportabilă. Unii critici literari ar putea aprecia că autorul este prea pesimist, fără a putea aduce date noi în favoarea unui optimism corect politic.
Concluzionăm: „…Povestea, deci, nu se termină niciodată, ci doar se întrerupe, spre a reînvăța povestitorul să-și respire curat cuvintele, printre stele…” ( Post scriptum: „Scriitorul să scrie”!, p.394).