Când vântul scărmăna neliniştit tufele înflorite, parfumul trandafirilor învăluia terasa pe care era fixat balansoarul. Umăr lângă umăr, legănându-se ca în copilărie, cele două tinere găseau că acela era cel mai bun loc în care să îşi împărtăşească secretele una alteia. Lavinia, fiică de colonel, crescută în normele stricte ale unei familii cu greutate în oraş, o făptură fină, inteligentă şi de o frumuseţe eterică, îşi punea capul pe umerii zdraveni ai Letiţiei, fiică de ţăran sărac, care îşi trimisese copilul în casă de domni să slujească şi să înveţe, înşirându-i fără umbră de reţinere taine pe care nu le-ar fi putut dezvălui familiei sale. Între ele se legase cu mult timp în urmă o prietenie trainică. Lavinia nu avea fraţi sau surori, aşa că Letiţia, fata în casă de aceeaşi vârstă cu ea, luase repede locul unei surori, într-o căutare disperată de a-şi depăşi condiţia umilă, profitând din plin de fiecare semn de bunătate, de afecţiune şi chiar de mai mult. Pe Lavinia nu o deranja, avea nevoie de o altfel de companie, în care să îşi permită să evadeze din corsetul unei vieţi uneori incomode.

Deveniseră inseparabile. S-ar fi crezut că între ele nu aveau cum şi când să apară taine. Cu toate acestea, existau momente peste zi în care nu se vedeau. Lavinia studia, iar Letiţia îşi îndeplinea obligaţiile pe care le avea în casa prietenei sale, deoarece colonelul, în ciuda relaţiilor dintre cele două fete, nu se simţise obligat să o scutească măcar o parte din treburi. Cu timpul, unele dintre acele treburi de care se ocupa fata în casă, deveniseră insuportabile pentru prietena de suflet a colonelului. Tăcea şi le făcea. Cum altfel şi-ar fi putut permite să îşi plătească în continuare casa şi masa, să nu fie obligată să se întoarcă în sărăcie.
Probabil că aşa scăpase Letiţia din vedere momentul în care Lavinia îl cunoscuse pe căpitanul Gherman. Mai mult ca sigur că aşa scăpase şi vizitele în care prietena ei îl primise pe acesta de una singură. Fu cât pe ce să cadă de pe balansoar când Lavinia îi mărturisi că se îndrăgostise până peste cap de acel ofiţer. În înserarea parfumată şi caldă, Letiţia se simţi trădată. I se păru straniu că prietena ei îşi putea muta ataşamentul asupra altei persoane, excluzând-o tocmai pe ea, cea care nu numai că îi spăla şi îi călca hainele dar îi era şi cea mai bună prietenă de ani de zile..
- Am să ţi-l prezint, o bătu Lavinia uşor pe mână. Vreau să ştiu ce părere ai tu despre el.
Asta suna bine şi fu suficient pentru moment să o liniştească pe Letiţia. Trase mai aproape farfurioarele cu dulceaţa de trandafiri pe care Lavinia o îndrăgea şi lăsă ca aromele să-i alinte cerul gurii. Liniştea îi dispăru însă când îl cunoscu pe căpitanul Gherman, un tânăr serios, scump la zâmbete, cu o statură frumoasă, un păr ca mătasea porumbului şi nişte ochi verzi ca smaraldele, care se luminau când priveau spre Lavinia. Frumos era puţin spus, dar Lavinia nu merita nimic mai puţin. Se potriveau atât de bine, încât îţi venea să îi aşezi pe amândoi într-un tablou cu o grădină de trandafiri roz pe fundal.
- Îmi place, recunoscu în faţa Laviniei, balansându-se încet, cu ochii fixaţi pe trandafirii îmbobociţi în vârful tufelor.
Prietena ei râse uşor, cu râsul acela delicat şi reţinut, pe care Letiţia nu i-l putuse imita nicioadată, după care îşi alese cu vârful linguriţei de argint din dulceaţa de trandafiri, o cantitate cât un bob de fasole şi îi inspiră adânc aroma înainte de a o duce la buze. Când înghiţi, închise ochii cu o plăcere copilărească. Letiţia îşi aminti de ziua în care, copile fiind, Lavinia îi oferise pentru prima dată preţioasa ei dulceaţă de trandafiri. Atunci, o scuipase între tufe, hotărând că petalele de trandafiri au gust de hârtie. Rafinamentul aromelor nu-i mai era acum străin, dar era clar că nu se dădea în vânt după el. Începu să se dea în vânt, însă, după căpitanul Gherman. Îi urmărea de la mansardă venirea, ca nu cumva să mai scape vreo vizită şi o însoţea pe Lavinia la toate întâlnirile, spre mulţumirea colonelului, tatăl Laviniei. Era în al nouălea cer când căpitanul o privea şi schiţa o urmă de zâmbet în direcţia ei. Poate că nu-i era chiar indiferentă. Era mai înaltă decât Lavinia, obrajii îi erau mai rumeni, mai proaspeţi, îşi purta părul despletit pe spate ştiind că are un păr frumos care îi ajungea până la coapsele generoase, iar viaţa fusese mereu plină de imprevizibil.
Când Lavinia plecă pentru câteva zile la mătuşa ei din capitală, Letiţia nu mai simţi vechiul val de amărăciune care o însoţea de obicei în astfel de ocazii. Din păcate, odată cu plecarea ei se sfârşiră şi vizitele tânărului ofiţer. Absenţa acestora o făcu să înţeleagă cât de important devenise Gherman şi pentru ea. În mod normal, n-ar fi trebuit să ţintească atât de departe dar Lavinia o învăţase că dacă nu îţi doreşti lucruri importante în viaţă, trebuie să te mulţumeşti cu mărunţişuri. Acum, îşi dorea cu cea mai adâncă sete să se întoarcă prietena ei şi, odată cu ea, să reia plimbările cu căpitanul.
Trandafirii începuseră să se scuture când Lavinia îşi făcu apariţia pe terasa cu balansoarul lor. Părea schimbată cumva, iar Letiţia i-o spuse imediat.
- Sunt fericită, surâse Lavinia, îndreptând cu mişcări mângâietoare guleraşul alb din dantelă, care îi împodobea rochia fină. Mă voi căsători cu Gherman. Azi va veni să îmi ceară mâna de la tata.
- Cum se poate? Ai fost plecată mai bine de o lună!
- Da. Lavinia se aşeză senină pe balansoar şi îşi făcu vânt uşor. A fost şi el în capitală cu treburi. Ne-am întâlnit, ne-am plimbat, am încercat să ne cunoaştem mai bine.
- Şi nu mi-ai spus, ridică tonul cu reproş Letiţia.
- Când să-ţi spun? Îţi spun acum!
 Letiţia simţi cum se sufocă.
- Eşti sigură că îţi va cere mâna?
Lavinia o privi enigmatică, împreunându-şi mâinile în poală.
- Va veni la ceaiul de la ora cinci. Te rog să scoţi serviciul de cristal şi dulceaţa de trandafiri de anul trecut. A fost atât de reuşită ca aromă, culoare şi consistenţă… un an bun.
Acum era doar o servitoare? Nu mai era prietena ei? Vântul amorţise subit şi un val de căldură năvăli de pe terasă prin uşile deschise, direct spre masa pe care Letiţia pregătea farfurioarele de cristal, linguriţele de argint şi şervetele din mătase. Pe terasă, balansoarul scârţâia uşor, cu o singură persoană în el.
- Ţi-am adus să guşti puţin.
Lavinia tresări, cu gândurile rupte în mod brutal. Reuşi totuşi să aibă un surâs blajin pentru prietena ei când prinse între degetele fine farfurioara oferită.
- Cât e ceasul?
- Aproape cinci, se răsuci Letiţia spre ceasul masiv ale cărui limbi pendulau cu un clămpănit discret.
- Nu mai e mult! Luă cu vârful linguriţei dulceaţă cât un bob de fasole, îi inspiră aroma, o duse la buze, după care închise ochii şi se lăsă legănată.
Într-un târziu, după ce se sătură să o privească, Letiţia se retrase în aerul răcoros al sufrageriei. Scoase un mic ţipăt de spaimă când dădu de umbra proiectată pe peretele opus terasei. Căpitanul Gherman intrase neauzit, se apropiase de masă şi privea încruntat cioburile fine ale termometrului de cameră zdrobit de colţul mesei. O picătură de mercur cât gămălia unui ac, strălucea încă pe linguriţa de argint cu care fusese aranjată dulceaţa de trandafiri pe farfurioare.
Vântul porni din nou să bată, aducând cu el mireasma unică a petalelor de trandafiri care cădeau pe jos ca nişte fluturi răniţi, în timp ce balansoarul se opri pentru totdeauna din scârţâit.