Aureliu Goci - Trilogia Moldovei și devenirile arhetipului, Editurile Glasul și Vasile Cîrlova, 1996.

Aureliu Goci este unul dintre cei care au un loc aparte în boema artistică bucureşteană. Redactor pe la diferite publicaţii, într-o vreme şi semnatar de recenzii literare, a lăsat în urma sa parfumul(?!) celui care nu vrea să debuteze, al celui care nu face acest "pas" deoarece congenerii săi - în particular şi contemporanii săi -în genere, nu-i pot înţelege şi aprecia la justa lor valoare demersurile literare. Dacă în vremurile sale (mai) "bune", când revistele de prestigiu îi găzduiau semnătura în paginile lor, această atitudine de nobil care n-are de-a face cu mojicii deranja mai puţin, ei bine!,

odată cu trecerea timpului, atitudinile sale chiar că n-au mai avut fundament. Mai mult decât atât, ele-au apărut ca fiind din ce în ce mai nefondate şi mai deranjante. Spun asta deoarece Aureliu Goci a căzut într-o plasă pe care singur şi-a întins-o: s-a culcat vremelnic pe lauri! Şi laurii s-au ofilit! Totuşi, într-o vreme când puţini mai credeau că el va mai fi capabil să-şi adune numele pe vreo carte, Aureliu Goci a avut tăria "naşterii". Un debut târziu, în pragul împlinirii vârstei de 50 de ani.

Să fi fost (tot)un capriciu, m-am întrebat, gândindu-mă căArghezi a debutat editorial la vârsta de 44 de ani? Întrebarea a venit ca urmare firească a faptului că între ei doi există oareşce similitudini şi o singură diferenţă: primul n-a decăzut.

Senzaţia că Aureliu Goci a vrut să epateze, că a încercat- prin acel volum-să reintre în atenţia confraţilor şi pe uşa din faţă o dă însăşi dedicaţia făcută părinţilor, părinţi care, după cum chiar autorul recunoaşte, "au aşteptat această carte mai intens decât el însuşi"(!?) Adică aceeaşi aşa zisă atitudine de dispreţ, aceeaşi atitudine de superioritate, aceeaşi privire "de sus". Numai că scurgerea timpului nu îi dă şi nici nu i-a dat vreun pic de dreptate lui Aureliu Goci.

Siguranţa ce vine din cunoaşterea propriei valori incumbă şi măcar o minimală doză de înţelepciune, înţelepciune care, în mod normal, este dublată şi de respectul realizărilor celorlalţi, înţelepciune care, în cazul lui Aureliu Goci - de-acum ajuns în pragul schimbării unui nou prefix - ar trebui să fie subliniată şi de vârsta pe care o are. Numai că, bazîndu-se şi limitându-se doar la buna părere pe care el o are despre propria persoană, nu poate accepta faptul că Cineva îi poate fi egal sau, Doamne, fereşte!, superior. El, în viziunea sa este de-asupra tuturor. Nimeni, crede el, şi acest lucru se vede de la o poştă nu poate realiza şi crea ceea ce reuşeşte el să aştearnă pe hârtie. Când poate s-o facă. Nimeni nu-i poate fi egal! Asta reiese încă din prima pagină a cărţii:"Astăzi, multă lume ştie să dezvolte subiectul Trilogiei, fără să se fi întâlnit vreodată cu textul. Această receptare mediată, aparent benefică"gloriei" pieselor, nu face decât să obstrucţioneze contactul direct. Dar, parcă brusc conştientizând că a cam "sărit calul", Aureliu Goci încearcă să mai dreagă ceva în chiar fraza următoare: "Nici această interpretare, cu instrumentar critic de ultimă oră nu se poate substitui unei lecturi personalizate, deşi, în fond, nu face decât să rescrie, să transpună în alt tip de discurs, universul scriptural al Trilogiei Moldovei".

Faptul că Aureliu Goci şi-a etichetat singura cartea ca fiind, cea mai!, cea mai... e simplu de înţeles! El n-a mai aşteptat efectul scontat pe care îl revendică cerând cititorului să "vadă" ceva anume în cartea sa, ceva ce nu e sugerat, ci de-a dreptul impus de el.

Cartea lui Aureliu Goci nu trădează deloc "instrumentarul critic de ultimă oră",anunţat cu atâta emfază de autor. Este o îmbinare de citate din diverşi autori sau comentatori ai Trilogiei, citate între care discursul şi demersul critic al lui Aureliu Goci păleşte. Din prima! Impresia că a vrut să epateze cu orice preţ - argumentul vine din formulările -de-a dreptul greu accesibile unui "neavizat"(?!) - greoaia construţie a frazelor. Faptul că Aureliu Goci a ţinut neapărat să afle "tot omul" cine este el, cât de cult/cultivat este el se vede şi de pe coperta a IV-a a cărţii, locul unde omul şi-a înşiruit "toate cele", punctul terminus fiind o listă întreagă de cărţi -zice-se- în curs de apariţie sau în...pregătire. Cărţi cu titluri şi tematici care mai de care mai incitante.Să-i ajute Dumnezeu să le şi împlinească! Mănuşa, oricum, a aruncat-o."Trilogia Moldovei şi devenirile arhetipului"este o carte în care, înainte de toate, Aureliu Goci pune accentul pe contemporaneitatea lui Delavrancea. Dar, nu ca "artificiu", ci ca o imperioasă necesitate. Autorul a ajuns la o asemenea concluzie după ce a fost"dezamăgit"(?!) de proasta interpretare a operei acestuia. (Oare uitat distinsul critic Aureliu Goci faptul că de opera lui Delavrancea s-au ocupat mai toţi marii noştri critici? Se consideră el superior lor? Dacă da, s-o demonstreze, deoarece din această carte nu rezultă nimic din ceea ce s-ar putea numi superioritate spirituală).

După ce pe pagini întregi "tună şi fulgeră" încercând "reabilitarea" lui Delavrancea, Aureliu Goci, în ultimul capitol al cărţii sale de debut,"Final deschis”, conchide: "Unul din marii noştri scriitori eclectici, Delavrancea, rămâne, mai degrabă un paşoptist întârziat, cu vocaţie de pionier(exprimată prin proza sa în noua "poietică” naturalistă), dar fără implicaţie în vreun domeniu unde să dea opera începuturilor absolute. Asemenea "contraziceri" mai sunt de găsit de-a lungul paginilor cărţii sale. Ele, contrazicerile, nu fac decât să trădeze agonia unui scriitor care a fost pus -de cine?- în situaţia delicată de a nu-şi putea argumenta ifosele şi pretenţiile, agonia unui scriitor care se simte depăşit de colegii de breaslă pe care - altădată îi lăsase în urmă. Ele se constituie într-un ciudat cântec de lebădă al unui- zău că simt nevoia să zic asta!- geniu neînţeles. Ele n-au rolul de subliniere a tuturor faţetelor problematicii, de întoarcere a "cazului" pe toate părţile, ele sunt chiar aşa cum le este denumirea: CONTRAZICERI!.