Ploua. Duşmănos, cu picături imense, hărţuite de vânt şi zdrobite zgomotos de fereastra din faţa lui. Îl deprima ploaia. Aruncă o privire spre George. Colegul său, molfăia un capăt de creion în timp ce studia atent şirurile ordonate de date care se derulau pe monitorul din faţa lui. Bâzâitul procesoarelor nu reuşea să acopere zgomotul nebun al ploii care părea să încerce să sfâşie consola ancorată sub acoperiş, chiar în dreptul biroului lor. Radu se ridică greoi de la locul lui şi trase şnurul jaluzelelor, acoperind imaginea dezolantă a apei care se scurgea şuvoi în lungul pervazului îngust. George îşi desprinse pentru câteva clipe privirea de pe ecran şi zâmbi scurt.
- Nu-ţi place ploaia!
- Mă deprimă de-a dreptul şi, când sunt deprimat, trebuie să mănânc.
- Să mănânci… sună bine. Azi am sărit peste micul dejun şi peste prânz.


Se ridică şi el, apropiindu-se de fereastră. Printre lamelele portocalii şi prăfuite ale jaluzelelor strecură o privire în stradă.
- Bănuiesc că nu te trage nici pe tine inima să dăm o fugă pe colţ la „Dona”.
- Cu tot regretul pentru ciorba de burtă dumnezeiască de acolo, aş prefera să comandăm ceva aici. Nu sunt fanul şosetelor ude.
George râse. Se întoarse şi scotoci într-unul dintre sertarele biroului său.
- Am o jumătate de pungă cu alune.
- O ai de peste un an, aşa că o poţi arunca la gunoi dacă nu cumva vrei să experimentezi la ce folosesc nişte boabe râncede. Am o idee mai bună. Să comandăm o pizza uriaşă şi două beri reci.
George se lumină la faţă.
- Aş fi vrut să am eu ideea asta.
- Păi, caută un număr de telefon pe net şi să facem o comandă care să alunge depresia pluvială în care riscăm să ne prăbuşim!
Radu începu să se simtă mai bine de îndată ce George sună pentru comandă. Ideea că în curând va savura câteva felii fierbinţi de pizza, încărcate cu carne de pui, smântână şi mozzarela topită până la punctul de elasticitate pe care îi făcea plăcere să-l exploreze prin elongaţii cu ajutorul dinţilor, era cel mai bun remediu în acel moment.
- Ai cerut ca berea să fie de la frigider?
- Cum crezi că ar putea fi o bere pe o astfel de vreme?
- În cât timp vine?
- O oră.
Timp suficient pentru ca depresia să înainteze în pasul alert al ploii şi să-i înece sinapsele, gândi Radu în timp ce-şi mângâia barba tunsă scurt, pe care urmau să alunece, mai mult ca sigur, picături de sos alb şi spumă de bere, în cel mult o oră. Se aplecă asupra tastelor şi se strădui să-şi reia lucrul, cu toate că bubuitul ploii pe consolă îi crea un disconfort auditiv crescut. Din ce mama lui de material era făcută nenorocita aceea de consolă? Nici dacă ar fi căzut grindină n-ar fi sunat atât de cumplit.
- Cât e ceasul?
- Abia a trecut un sfert de oră, îi răspunse George calm, pescuindu-şi creionul cu capătul ronţăit.
Putea înţelege de ce picătura de apă devenise un mijloc de tortură. Zău că putea! Sau de ce atunci când ajungeai cu nervii la pământ se spunea că ţi s-a umplut paharul. Brusc, se hotărî că în acea seară va sări peste etapa duşului. N-ar mai fi putut suporta să-i mai picure apă în cap, orice fel de formă sau de denumire ar fi purtat ea.
- Calmează-te!
Vocea lui George nu părea deloc liniştitoare.
- Cât mai e?
- Dacă mă tot întrebi, nu va trece mai repede timpul! Mai e o jumătate de oră.
Radu se trezi lovind tastele mai viguros decât o făcea în mod normal, semn că începea să îşi piardă răbdarea. Nu era nevoie ca picăturile ploii să fie reci şi să-i cadă în acelaşi loc pe frunte, ca în tortura cu apă care provoca nebunie, era suficient să cadă zgomotos pe consola zdruncinată, ca să-i vină să se dea cu capul de pereţii de un alb murdar ai micului birou devenit sufocant. Nu se putea concentra asupra programului la care lucra, aşa că ţâşni în picioare şi începu să măsoare în paşi distanţa de la uşă până la fereastră.
- Nu vrei să stai totuşi jos? Îmi distragi atenţia.
O rafală nouă şi viguroasă, seceră pervazul, sacadat, ca o mitralieră naturală. Radu se trezi că trage cu putere de jaluzele.
- Uită-te şi tu! Doar priveşte la toată apăraia asta blestemată.
- Mai sunt zece minute, ai răbdare, omule!
Radu porni să-şi adune lucrurile de pe masă. Cutia de pizza avea să se potrivească numai bine în spaţiul din faţa unităţii centrale, în timp ce berile puteau aburi paharele improvizate din borcanele de muştar goale pe care le spălă încă odată, cu minuţiozitate, înainte de a le etala pe suportul cauciucat al mouse-ului dat la o parte. Se spălă pe mâini, insistând asupra fiecărui deget, ca un chirurg pe care îl aştepta o operaţie delicată.
- Să nu-mi spui că încă n-a trecut o oră!
Tresărind la izbucnirea necontrolată a colegului său, George îşi aruncă privirea spre ceasul din colţul monitorului.
- Acum e exact o oră de când am sunat.
- N-a venit!
- Ei, uneori mai întârzie, oftă împăciuitor George.
- Sună-i din nou!
- Ei, haide…
- Sună-i!
Radu se aplecă ameninţător asupra biroului lui George. Acesta ridică din umeri şi accesă din nou site-ul de pe care preluase numărul de telefon.
- Ce faci, nu îl ai în memorie?
- Ups!
Neînţelegând expresia încurcată a colegului său, Radu se aplecă asupra monitorului. Literele din reclamă începură a-i juca prin faţa ochilor în mod curios şi inexplicabil. Nu putea fi adevărat!
- Ce-ai făcut?
Se dădu înapoi clătinându-se şi se prăbuşi în scaunul său, lăsându-şi capul să cadă pe locul eliberat pentru cutia de pizza şi cele două beri reci. Ploaia scărmăna în continuare consola, răzbunându-se parcă pentru fiecare dintre gândurile negre scornite de mintea lui la adresa ei. Trebuia să fie şi o ultimă picătură. Mereu era o ultimă picătură până în pragul nebuniei. George sunase la o pizzerie din capitală. Cu siguranţă exista o stradă a Muncii şi în capitală. Se surprinse întrebându-se cine avea să savureze pizza cu pui şi berea pe strada Muncii din capitală? Pentru că, pe strada Muncii din Tg.Mureş, de pe consola din dreptul biroului unui tip aflat în pragul deprimării, tocmai se prelingea ultima picătură… cea care avea să umple paharul.