"Cărăruie, cărăruie, care duci la București/ Drum ca
tine altul nu e, nici în lumea din povești./ Te aș-
terni în calea lungă a truditului meu dor/ Numai
gîndul lași s-ajungă, la căsuța cu pridvor/ Cale
lungă și frumoasă, cale ruptă de haiduci,/
Numai dorul duce acasă, dar pe mine, când mă duci? "
Era după amiază, cu parfum de toamnă, pe cerul sidefiu al Madridului, cutreieram străzile superbei metropole lovindu-mă uneori de oameni şi de arbori, aveam gâdul acasă, la România, la oraşul copilăriei şi adolescenţei mele, Roşiorii de Vede şi încercam să-mi imaginez că poate după un colţ de stradă mă voi trezi aşa ca într-o poveste pe strada Oltului şi un dor trufaş îmi fărâmiţa inima, blestemată depărtare. La ceasul când păsările dădeau vamă timpului, cântecul lor înalt şi liber, de o mie de ori mai liber decât mine, am avut plăcerea și onoarea de a-l cunoaște personal, în casa domniei sale din Madrid, pe domnul doctor Antonio Rodriguez Romero, urmaș, pare-se ai vestiților doctori evangheliști, Damian și Cosma, numiți și „doctori fără arginți” și spun asta pentru că a fost doctorul care a asigurat asistență medicală azilanților politici români,
ajunși pe tărîm spaniol in jurul anului 1950 şi cărora nu le-a perceput nici un fel de plată, de atunci și până azi, când eu vin și fac publică această poveste. Apropierea afectivă de țara noastră, a domnului doctor s-a produs de fapt prin 1970, cînd ziaristul spaniol de renume, Carlos Davila (ziarist activ și azi la ziarul ABC, foarte apreciat de spanioli, se bucură de cea mai mare vânzare) a publicat articolul de o pagină în ABC-ul acelui timp, ”Es posibil rejuvencer?” (Este posibilă reântinerirea?), în care scria şi descria avantajele miraculosul medicament GEROVITAL H-3, descoperit de Doamna Doctor Profesor Conferențiar Ana Aslan.
Omul din fața mea, cu privirea blândă, cu ochi iscoditori, un pic atoateștiutor, deosebit de cordial și prietenos, a avut pentru un moment impresia că eu nu voi crede nimic din cele ce-mi va relata, dacă nu-mi va aduce argumente palpabile, motiv pentru care, cu graba copilului ajuns prea devreme la maturitate, a dispărut câteva minute și s-a întors cu un teanc de fotografii, o tavă de argint, o diplomă, cărți , scrisori și telegrame puțin îngălbenite de patina timpului și o pagină de ziar uitată probabil într-un sertar al sufletului, decupată grăbit din ziarul ABC, al anului 1970, în care descopăr în format mare, fotografia doamnei doctor profesor conferențiar Ana Aslan. Cu o candoare și o sinceritate infantilă, peste care nu pot trece fără a o lua în seamă, îmi pune pe masă, ca pe un trofeu de preț, programul unui Congres de geriatrie, pe care citesc: 9-11 iunie 1988 București, România, o telegramă de confirmare a prezenței domnului doctor Rodriguez la congres și o scrisoare pe adresa domniei sale de la Institutul de Geriatrie din București. Prin anul 1971, pe la sfârșitul lui februarie, începul lunii martie, când în România, iarna părea la ea acasă, a efectuat pe cont personal, prima vizită, pentru numai două săptămâni, la București, în România. Imi mărturisește că deși pregătirea pe care o avea viza numai medicina generală: ”-Eu sunt medic generalist, dar m-a interesat geriatria și asta datorită numai miraculosului medicament al doctorei Aslan, care promitea ca o zână bună, veșnicia tinereții.* S-a prezentat la Institutul Geriatric din București în ideea de a se întâlni personal cu doamna doctor , dar din nefericire stimata Doamnă era în Italia, pentru a se întâlni cu papa, la Roma. Cel care s-a preocupat de el în cadrul Institutului Geriatric a fost Domnul Dr.Cornel David, asistent direct al profesoarei Aslan, profesorul Ascan și Domnul Dr. Bascan. In 1972, revine la București pentru numai patru zile și participă la un simpozion medical care a dezbătut probleme de geriatrie. Poate doar pentru interesul pe care l-a avut de a cunoaște și aprofunda această ramură a medicinii sau poate dintr-o dorință nemărturisită de a introduce miraculosul Gerovital H-3 în Spania, a sensibilizat interesul farmaciștilor spanioli pentru acest produs românesc, miraculos, creat de Doamna Doctor.Aslan și a intenționat importarea podusului pe piața spaniolă, dar din păcate într-o Spanie, măcinată și ea de regimul lui Franco, nu a fost posibil. Așa că, deși era prieten la vremea aceea, cu fiul președintelui Tribunalului Suprem Spaniol, de a cărui intervenție sus pusă s-a bucurat din plin, produsul românesc nu a obținut autorizația de importare. După terminarea simpozionului și pentru că a doua oară a venit în România cu mașina personală ”...era vară, era superb, multă lumină, mult verde și mult prea multă speranță de viață, patru, cinci zile la întoarcerea mea în Spania, le-am dedicat vizitării nordului Moldovei”. Dincolo de aerul renascentist al salonului, doctorul Rodriquez, retrăiește alături de mine drumul parcurs printre mănăstiri și vrea să-i confirm că fiecare poartă specificul acelui ”ceva” care le face unice în Europa și în lume.
”- Stii, ai văzut Agapia, e o mănăstire albă, nu am mai văzut nicăieri în lumea asta, (și eu mă gîndesc la mușcatele, care dau farmec și culoare cerdacului chiliilor, îngrijite de măicute cu roua din zori culeasă-n pumni din corola florilor de nu-mă-uita), mănăstirea Voroneț, este unică prin pictura ei, cine și-ar fi imaginat modul de reprezentare, albastră pe o parte și roșie pe cealaltă, era diferită de tot ce știusem eu, inetresant stil.Moldovita, nu se poate egala cu nici una din lumea asta mare; și Putna, unde candela de la căpătâiul regelui vostru (vorbea de Stefan cel Mare și Sfânt), nu s-a stins de la moartea lui până azi. Incredibil, păcat însă că de aici nu-mi aduc aminte mai mult, ci asta, îmi spune cu ciudă interlocutorul meu, pentru că mi s-a spus că dincolo e Rusia, nu vroiam să fiu atât de aproape de pericolul roșu. Am văzut aproape toată lumea: Roma, Beirut, Paris, Orientul apropiat, India, Tailanda, Filipine, Las Vegas, California, Polinezia franceză, Japonia, Haway dar nu mi-a rămas pentru nimeni, sentimentele pe care mi le-a lăsat țara ta. Nicăieri nu am întâlnit oameni mai primitori, mai cordiali ca românii. ”
La simpozion a cunoscut-o prea puțin pe Doamna profesor doctor conferențiar Ana Aslan, dar în anul următor aceasta a vizitat Madridul ”...și am avut plăcerea și onoarea de a o însoți și a-i descoperi lumea mirifică, unică a Madridului, alături de soțul artistei Ima Sumak, traducător și prieten al doamnei doctor. Era o persoană amabilă, cordială, curioasă să cunoască tot, munca mea era de ospitalitate și eu eram covârșit de personalitatea ei, mă simțeam ca un discipol. ” Imi întinde cu grija unui elev care a luat zece la caligrafie o diplomă pe care citesc cu multă curiozitate, interes și infinită admirație pentru omul din fața mea despre care gândesc cu groază că aș fi putut trece pe stradă, pe lângă el, fără să-i arunc măcar o privire din ignoranța pe care ne-o dă tuturor acel ”...nu am știut cine este”: ”Symposion Internacional de Gerontologie par / La Sosite Romaine en collaboration avec Le Centre International de Gerontologie 26-27 iun.1972/Le comite d organisacion remerecie Dr. Antonio R. Romero pour sa participacion au symposium Bucarest le 27 jun.1972/ Presedinte/ Prof/ Dr. Doc.Ana Aslan și Secretaire Dr. Doc. Cornel David„
.Inceput de tomnă la Madrid, se lasă seara și eu privesc dincolo de omul din fața mea, la geamul plin de flori care dă într-o stradă lăturalnică, străzii Marquez de Urquijo, unde la numărul 47, este sediul Institutului Cultural Român. Doctorul din fața mea îmi dau seama că nu vindecă numai rănile trupului ci ghicește gândurile și sentimentele care frământă persoana din fața lui. Cu vorbă lină, prietenoasă, mă îndeamnă să scriu articolul în limba mea maternă, explicîndu-mi că ”...numai așa cuvintele, au savoare, când vin din interior, au un parfum deosebit pe care limba unei nații îl acumulează în secole de istorie și literatură. Limba maternă este fresca vie a neamului.”
In peioada cât a stat la București a cumpărat în fiecare zi ziarul acelei vremi Scânteia, ”...începusem să citesc și să înțeleg limba ta, nu suntem chiar atât de diferiți, amîndoi vorbim latina cu prea mici diferențe...”. Iși mai aduce aminte că în perioada cât a stat la București, avea aici un bun prieten, pe ambasadorul de atunci al Venezuelei la noi, în țară, Valentin Hernandez Acosta. A fost de fapt singurul pieten în care a avut încredere, în perioada șederii în ţara noastră. A fost îngrozit de comunismul ”înfloritor”, absurd, aproape perfect care se instaurase în România, asta l-a făcut să se simtă ca într-o cușcă, chiar din primul moment când a pus piciorul pe pământ românesc. Mi-a povestit cum la aeroport nu a avut timp să schimbe dolarii, în teribilii lei românești, de atunci. A luat un taxi pirat să-l ducă la hotel Atene Palace și pe drum a anunțat șoferul care îl tot iscodea ”...englez, francez, italian...”, că nu dispune decât de dolari pentru a-i plăti cursa. Asa s-a trezit că acesta a parcat în trombă, pe o stradă oscură, unde a încasat dolarii cu sclipiri de avar în ochi ”...cred că s-a simțit tare bogat!!!?”, pentru că în scurt timp a devenit prietenos, amabil, vorbea de vizita președintelui Spaniei, Carillo, la bunul său prieten Ceaușescu, numai că Domnul doctor.l-a dezamăgit, spunându-i că nu era decât președintele partidului comunist spaniol, țara era condusă de Franco. Este de părere că România avut dictatura cea mai rigidă în comparație cu Polonia și Cehoslovacia de atunci. L-a șocat și șoferul ambasadorului venezuelean căruia după ce i-a răspuns cu un ”nu” la întrebarea dacă este căsătorit, acesta l-a sfătuit să aibă mare grijă că aici, un solitar , fără familie este privit ca un subversiv. Duminica urma să mănânce la prietenul venezuelean, în casa rezindențială a acestuia , pe șoseaua Kiselef, așa că a intrat înt-o florărie, dar a constatat că era singurul care a cumpărat un buchet de flori, lumea din jur cumpăra numai o floare, la un magazin unde se vindeau dulciuri a fost singurul care a cumpărat o cutie de bomboane, lumea cumpăra o prăjitură sau o ciocolată, așa că a decis că înfloritorul comunism nu era decât un regim sărac. Alt lucru care l-a șocat neplăcut a fost în biroul pietenului ambasador, unde din plin centrul mesei de lucru, un aparat de radio scotea o muzică răgușită, prea zgomotoasă, care nu încadra cu educația şi stilul elevat al prietenului. Rugîndu-l să închidă oroarea de pe birou, acesta i-a făcut semn să tacă și să-l lase așa, era singurul mod de a nu se înțelege la securitatea română, ce vorbesc ei doi. Nu poate uita pe secretara ambasadorului venezuelean, o anume Liliana, fată isteață, cu multă prezență de spirit care i-a prezentat două bune prietene ce urmau să rămână și pentru dr. Rodriquez la fel: Sanda Popescu care studiase literele și a trăit zeci de ani în Spania, după revoluția din 1989, s-a reântors în țară, trăiește la București și Marina Stan, licențiată în literatură, azilant în Spania, unde locuiește și azi, în Marbella, vecină și prietenă de suflet a domnului doctor despre care îmi spunea că de nu va ști să citească aticolul meu, prietena Marina i-l va traduce, sigur. O mare decepție la București a avut-o cu doctorul Pană, care în timpul vizitei la institut s-a purtat cu el cordial, prietenos, dar în clipa în care l-a întâlnit întâmplător la restaurantul Bucur și l-a invitat la masă acesta a devenit subit rigid, violent și a dispărut practic din local, fără să reușească să schimbe nici măcar două vorbe, lăsându-l între incertitudine și revoltă, față de o atitudine inesplicabilă. Doctorul Rodriquez și-a explicat totul peste câteva zile când a invitat la masă, la restaurant, pe toți doctorii şi profesorii, din Institului Geriatric de la București pentru a-și lua rămas bun și a le mulțumi că au avut răbdare și l-au pus în contact cu munca de cercetare a Doamnei Prof. Dr. Doc. Ana Aslan. Uitase un mic amănunt, prima persoană care i-a fost prezentată în cadul Institutului a fost ”madam” Dăscălescu secretara PCR, despre care a crezut că este avocata firmei, nu i-a sesizat rolul decât atunci când la dineul oferit, s-a prezentat numai madam” și Dl. Dr. Doc. Cornel David, secundul Doamnei Aslan care i-a șoptit : ”-Madam nu a autorizat acceptarea invitației la masă pentru nimeni, numai ea și eu...”. ”- I-am dăruit atunci, Domnului David o pereche de butoni de aur, aduși de mine din Peru, pentru a-i mulțumi de ospitalitate, mi-aduc aminte că s-a emoționat așa de tare, a plâns și era doar un om deosebit de inteligent, receptiv, captivant și puțin în vîrstă.”
”- Pentru mine, mi-a mărturisit domnul doctor, România este o a doua patrie a mea, am cunoscut ce era rău în România dar am cunoscut aici în Spania, la mine acasă, un grup de oameni cu o educație totală, doamne și cavaleri, le-am asigurat asistența medicală zeci de ani, dar niciodată nu le-am luat bani. Pentru mine erau un grup de turiști care nu mai aveau patrie. Am simțit nevoia să-i ajut. România devenise deja a doua patrie pentru mine, prietenia și simpatia pe care o aveam pentru ei, pentru conduita altruistă,era ceva diferit, cred că puțini au acest noroc, aveam viața mea, consultam la cabinetele mele, dar grupul de români, simpatia pe care le-o purtam, mă inspira, îmi dădea forță, viață. Am descoperit prin ei spiritul de ospitalitate al unui străin, fie că venea din partea mea pentru ei, fie că venea de la ei pentru mine”. Surâzând unor vechi și dragi amintiri îmi întinde o tavă de argint pe care i-o dăruiseră în semn de recunoștință, prietenii de o viață, români, conaționali cu el în țara lui, Spania, de zeci și zeci de ani pe care erau încrustate în limba spaniolă: ”La comunidad de rumanos en España/ Al doctor Don Antonio Rodriquez en agradecimiento a su desinteresada labor media otogada durante 40 años a nuestros socios/ Madrid, 20 de marzo 1995/ Presedinte Ilie Sturdza, secretar Juana Burileanu, vicepresedinte Ovidiu Tarlea. " Imi spune repede un șir lung de nume românești de rezonanță, despre care auzisem de la bunica, în seri lungi de iarnă departe de tumultul lumii în care creșteam atunci, știam că aceste nume jucaseră cândva un rol important în istoria și cultura românescă. Domnul doctor continuă să vorbească pe firul nevăzut al amintirii: ”-Ne întâlneam aproape la fiecare sfârșit de săptămână, uneori în casa fratelui meu din Soto Real, care ne invita să mâncăm paella (orez cu fructe de mare), (era doar un pretext) îi plăcea teribil compania compatrioților dumneavoastră, care erau atât de manierați și educați că niciodată nu scoteau în fața gazdelor nici măcar un cuvânt în limba țării lor, vorbeau numai în spaniolă, se vedea că știau să respecte și să prețuiască valorile umane. Prietenii mei români, cunoscuți aici în Spania, erau toți azilanți politici. Așa că au format o asociație a cărui președinte era George Demetrescu (să fi fost vreo legătură între persoana cu acest nume și marele pictor român cu același nume?). Mulți nu mai sunt printre noi azi, dar am să amintesc o parte dintre cei care mi s-au părut mai reprezentativi: Traian Popescu (și mi-l arată în pozele îngălbenite de patina timpului), avea un magazin de numismatică prin centrul Madridului, aproape de Puerta del Sol și soția Ghica (mă duc cu gândul la zece din strămoșii familiei Ghica care domniseră pe rând când în Moldova, când în Tara Românească, chiar la prințul Vladimir Ghica , născut în ziua de Crăciun a anului1873, la Constantinopol), mi-a fost numai prietenă, niciodată pacientă, Gena Burileanu născută Ghica, soție de militar, prințesa Ghica, bătrînă deja prin anul 1970, dar de o mare noblețe, stil, educație, avea clasă, era de sânge albastru, Gallera, militar de carieră, a luat grade în armata spaniolă, Tamara Nicolescu (Beridge), soție de militar român, medaliat de armata Spaniei și recunoscute gradele din România, Horia Sima, despre care nu m-a interesat trecutul său în România, ba chiar mi l-am explicat, așa erau vremurile, asta era politica, știu doar atât că eu l-am cunoscut ca pe o persoană normală, după ce a venit în Spania de prin Franța sau Italia unde se refugiase, a predat ca profesor la universitatea din Barcelona, în perioada lui Franco, era o persoană liniștită, cordială , echilibrată, dar care își schimba frecvent domiciliul, de câte ori mă duceam la el în calitate de doctor, avea altă adresă, avea o frică maladivă, se gândea la un atentat din partea comuniștilor români. A murit în Germania, de inimă, după ce eu l-am tratat ani de zile, mai mult în timpul unei agape i s-a făcut rău, am mers cu el la spital și cu toate că nu eram chirurg am intrat cu el în sală, a fost operat pe cord deschis, după care s-a simțit bine mulți ani. Un alt foarte bun prieten a fost Horia Vintilă, care venea și el la întâlniri, împreună cu soția , o mare doamnă (și când te gândești că azi, după moartea soțului , această mare doamnă s-a închis probabil în lumea ei de altădată și refuză să-i mai recunoscă pe cei de azi, care-i stau în preajmă). Omul ăsta, Horia, suferea mult, a trăit cu rușinea azilului politic, situația lui ca azilant l-a făcut să sufere mult ( de aceea a și scris cartea ”Dumnezeu s-a născut în exil”, carte care avea să transforme suferința și conștința dezrădăcinării într-o capodoperă a speranței spre libertate și adevăr), era un om foarte inteligent, a obținut premiul Goncurt (nu am vrut să-l contrazic pe domnul doctor, mare păcat, că deși i s-a acordat premiul nu i-a fost decernat niciodată), era de o nostalgie iremediabilă, a trăit aici din cărțile scrise și publicate, din activitatea sa literară, profesorală și ca publicist. Ce păcat că a trecut pragul lumii de dincolo iar Dumnezeu poate, sau destinul nu i-a lăsat timp sa-şi împlinească visul său de aur de a revedea iubita lui ţărişoară, România, a luat cu el un dor rămas nestins, (Poate se vor găsi într-o zi români cu bani şi suflet mare şi îi vor repatria lui Horia Vintilă rămăşiţele pământeşti, în numele iubirii de ţară). Săptămâna trecută m-am întâlnit cu principele Strudza, vechi prieten poate un pic mai mult decât alții, are nouăzecișiunu de ani și suferă de o surzenie care-l împiedică să stea de vorbă cu ceilalți, se teme de ridicol ( eu mă gîndesc la Camil Petrescu și la Beethoven, care au suferit de aceeași boală a surzeniei). Principele este un om cordial, de o rară inteligență, un spirit viu, emană o mare noblețe morală, o educație aleasă, dar trăieşte măcinat şi Domnia sa ca si Horia Vintilă, de o mare nostalgie vis-a-vis de România, nu si-a pierdut niciodată speranța de a se întoarce în țara sa. Acest om a scris pe vremea când Europa trăia mari frămîntări și intrase comunismul în România o carte despre tatăl său, care a fost diplomat de carieră. Cartea, a avut mare succes în Spania la vremea respectivă, cred că voi românii n-o aveți tradusă și să mai știi că l-am cunoscut personal pe eroul cărții, pe tatăl principelui, dar numai din prisma pacientului.
Mă privește cu duioșie, într-o liniște albă, de începuturi care nu-și vor găsi sfârșitul niciodată. Imi pune mâna fină pe umăr şi îmi şopteşte ca într-o poveste fără sfârşit că nu știe dacă m-a încântat s-au m-a deranjat cu amintirile sale, Mai mult, când l-am anunțat că vin s-a gândit la o întâlnire de o jumătate de oră, numai că din clepsidra timpului, orele si-au uitat numărătoarea și noaptea se lasă peste Madrid.
”- Am să-ți mai spun un secret. Stii eu sunt catolic și voi ortodocşi, dar eu nu văd nici o diferență între noi, mai am doi prieteni buni, tu nu o cunoști pe Crina Tutuianu, soția lui Jan Naum, aveau o fabrică de cosmetică aici, în Spania, acum nu mai au, vârsta lor de peste nouăzeci de ani nu le mai permite, dar doamna are o soră acasă în România, la București și eu i-am trimes cadou, două candelabre de argint, aici e secretul principal, dar să-l lăsăm un pic, stii ce a făcut, le-a donat la două biserici ortodoxe din România și pe pereții acestora este scris numele meu, deși eu nu am gândit asta când le-am făcut cadou. Stii de fapt pentru ce i-am făcut acest cadou, pentru că ea îmi trimete Gerovital H-3. Si nu știu cum și nici nu voi ști vreodată cum să-i multumesc și cu măiestria celui mai mare prestidigitator îmi pune în palmă o cutie minion al miraculosului medicament. Omul acesta jovial, plin de viață, prietenul atâtor români care nu a ținut cont de ce a fost rău și urât, păstrând numai ce era bun din oameni, mi-a dezvăluit la finalul întâlnirii noastre, secretul tinereții lui covârșitoare, cu nostalgia specifică numai marilor spirite: ”Simpatia pe care v-o port vouă, românilor, optimismul și naturalețea voastră, îmi spune că în viață este bine să uităm tot ce a fost rău, pentru că vine o zi pentru fiecare când ne vom aminti numai lucrurile bune și care au fost importante în viața noastră”.
Mulțumesc Domnului Doctor Rodriquez, că m-a pimit în casa domniei sale, că și-a deschis inima și lada cu amintiri în fața mea, un simplu firicel de nisip al acestei lumi atât de încântătoare, miraculoasă și veșnic tânără.