În anul care de-abia a trecut, editura Vremea și-a îmbogățit „Colecția Poesis” cu alte câteva titluri. Între acestea, o notă aparte are și volumul de debut al poetului Isac Gabriel, „Timpul mă doare”. Așa cum remarca și d-na Silvia Colfescu în prefața volumului, Isac Gabriel a încercat să brăzdeze „fie și numai cu o zgârietură, obrazul de piatră a timpului”. Gestul este cu atât mai semnificativ cu cât el se întâmplă atunci când mulți semeni de-ai noștrii se gândesc să lase locul celor mai tineri. Faptul în sine scoate în față un om îndrăgostit de viață, un om care se încăpățânează să fie în continuare martorul unui „timp scriitor de fapte”, conștientizând că „ce-a mai rămas pe hârtie./ Prin morminte în ruină,/ În divina comedie/ Și în vechea rădăcină”

(Timpul scriitor de fapte). În aceeași poezie, poetul se mărturisește cititorului: „Timpul frunzei efemere/ Și al orelor astrale,/ Timpul rocilor din ere/ Stă cu mine la taclale”. Lupta necontenită a poetului cu timpul (care-i suflă din ce în ce mai tare în ceafă) este dominantă în multe din poemele adunate în acest (prim?) volum. Mai mult decât surprinzătoare mi se pare nota de simplitate a marii majorități a poeziilor. Ea nu relevă un om care-a trudit cu pana o întreagă viață, ea nu relevă Omul care, în pragul Neființei fiind, dă tot ce are mai bun și mai de preț în el, ci un om care-a dorit cu tot înadinsul să Fie, să-și treacă numele pe Ceva; poate pe acel ceva care face ca Moartea să devină Eternitate. Astfel, Isac Gabriel recunoaște că iubește un fus „rotit pe sus” (Iubesc un fus), în timp ce lasă în urmă sa „un veac,/ de ieri uitat/ la mine-n pat” (Timpul mă doare), pentru ca să se întrebe-n finalul cărții dacă o să-i cumpere cineva „trăsnaia” pe care-a scris-o (Drum de țară). Singura realizare în sine a poetului îmi pare a fi apropierea de acel simț muzical și de acea undă luminoasă a rostirii, care-a făcut un Topârceanu și-un Minulescu nemuritori.