Mergeam

după un porumbel rănit,
Copacii plângeau.
Eram singură pe lume...

Soarele

Îmi sfâşie gândurile...
Se spulberă din mine
molii.

Cântecele păsărilor
se oferă
fără a-şi anunţa celebritatea.
Fulminant ecou al existenţei:
totul e nimic
şi nimeni
domină clipa!
Unicul gând
legănat în hamac
stă agăţat de răsărit şi apus...

Mai am o clipă până

se va elibera un loc în tramvaiul care duce undeva.
Și în căminul în care tot vin și vin, și pleacă,
se va descoperi un spațiu eliberat.
Un pat, un scaun, un tacâm...
În schimb koimetirionul
(camera de odihnă, dormitorul comun – din greacă!)
Se va completa cu un locatar cuminte...
Acum nu întreb al cui e locul ocupat de mine: în cămin,
în tramvai, la masă...
Poate dorm în patul altcuiva?
Tronez triumfător pe scaunul care-a cunoscut pe  altcineva
și tacâmul care-l am în față o fi apraținut cuiva...
Dar într-o zi, știu, voi prinde ultimul tramvai.
Dimineața, dar poate la asfinte,
voi ieși din casă,
fără a bănui că nu mă voi întoarce niciodată.
Mă voi scula din așternut,
lăsându-mi pentru ultima dată sculptat trupul...
Și scaunul, și locul la masă, și tacâmul -
toate vor rămâne nedumerite în urma-mi...
Ce bine că mai am o clipă!

Femeia de duminică

Am fost femeia de luni.
M-ai descoperit, fără a mă cunoaște.
Astfel am evadat în marţi.
Ce fericită eram!
Până a ajunge femeia de miercuri
nu bănuiam că voi fi metresa zilei de joi,
apoi de vineri.
Nu credeam că pot exista femei
înaintea-mi...
Îmi aspiram propriul parfum.
Aşteptam nerăbdătoare sâmbăta,
zi rezervată pentru mine!
De luni visasem, de fapt,
s-ajung femeia de duminică!
Mereu te-ai grăbit
la femeia de marți,
apoi la cea mai tânără decât femeia
de miercuri sau sâmbătă...
Umbrită de alte zile dorite
te-am urmat.

Reverberații

Mă uit la toate şi mă văd pe mine.
Privesc la mine prin geam
și zâmbesc.
E lumea care mi-a fost şi mi-a rămas nespus de dragă!
Curioasă, lângă mine,
copilăria întreabă:
    • Ce e pe norul care se plimbă în şaretă?
Răspund indolentă:
    • Nişte nori!
    • Tot cu vise în şarete?
    • Da...
    • Şi dincolo, şi mai departe?
Nu vreau să divulg
visele lumii care se reflectă în ochii geamului meu,
tac.
Cea de aici, dinlăuntru,
îi face semne celei de-afară
să intre,
să-mi consoleze copilăria
și pe mine să mă mintă a câta oară?
Să-mi spună că
toate câte-au fost odată
există
și atunci când ne prefacem în vis
ne plimbăm în şarete de nori...

Eu

sunt actor,
ci nu paiaţă!
Sunt angajat
şi joc pe-o scenă improvizată şi bizară
(de multe ori accidentală),
iar teatrul se numeşte
VIAŢĂ.
Eu
am un rol
pe care-l ştiu
mai mult rostit pe dinafară.
În jocul meu
evit plăcerea de-a ocoli
tot ce-ar putea
întâi de toate
să mă doară.
Apoi,
în joc
caut iubirea –
de partener, de regizor,
de spectatori, de critici
şi
de Sine –
de personajul ce mă are!
Până în clipa-n care mor,
adică sunt ieşit din rol...
Când pleoapele
îmi sunt cortina,
când rampa-şi scutură lumina,
când rolul meu de pelerin
e-o replică Celui Divin;
când schimb o mască şi o Lume
şi încetează a se spune:
e-n repertoriu la Prezent!
Se tace respirând a greu:
„Deja-i plecată-n Veşnicie,
în cel mai depărtat turneu...”
Mai sunt actor!
Şi râd, şi plâng,
şi mă amuz cum alţii joacă.
Mă sperie, dar mă şi bucur,
că în turneu chemat e-un altul...
Voi fi s-accept rol de paiaţă
doar pentr-un
ultim monolog – aici (!),
pe scena zisă
VIAŢĂ (?!)...

Rege al meu

Mi-ai tradat visele încoronate.
De azi înainte voi merge zburând
Cu aripa umbrei din visul furat
Spre mirajul zis neMoarte...

Mi-e dor

de salcâmul din poartă.
Mi-am agăţat de el
haina copilăriei
şi am plecat.
Parfumul drag
mă cheamă-n mai,
cu dor sfredelitor
mă întoarce în mica mea ţară,
unde cuminte
pe-o creangă de salcâm înflorit
copilăria mă visează
ca pe-un miel sacrificat...
Ce bine că
am avut cândva un salcâm
din care am păscut floare
şi care m-a înţepat...
Fără gând ascuns!
Pur și simplu,
să nu fie uitat.

Mi-e sete

de dragostea ploii de cândva!
Acum seceta miroase a iarba-văduvei.
Te-am rugat să pleci.
Acum mi-e bine de rău
şi rău mi-e de bine.
Bine e în visul de-a mai fi,
privind acelaşi cer.
Bizar e să visezi
în timp de secetă
la ce-a fost
deja ne-mai-fiind.
M-am prefăcut în ploaie
şi iată,
cuvintele-mi stau sub umbrela sufletului...
Când ploaia va înceta,
Posibil visele-mivor plânge
cu stropii ploii de atunci.

Am tresărit

Dintr-o vitrină mă uitam la mine
eu.
Cea din faţa mea
avea ridurile subtil camuflate.
Alături se opri o tânără
şi
ne privi curioasă pe ambele,
apoi surâzând
dispăru.
Mi-am imaginat
că vine la întâlnire cu tine.
Fără să-mi iau rămas bun
de la cea din oglinda vitrinei,
m-am luat după ea...

Uneori mă doare trădarea

alteori mi-e dor de ea,
căci dincolo, în faţa ei,
eram împreună.
Azi o apă adâncă
peste care nu pot trece,
ne desparte.
Să mă caut în ochiul trădării
se întâmplă...
Atunci eu mă aplec,
ea stă dreaptă!
Ochiul ei îmi face semne,
jonglând cu amintiri
care promit să-mi consoleze
setea şi foamea,
doar să aştept,
să iert şi, mai ales,
să uit...

Inima mea

cât de rea poate fi cu mine,
mă doare!
Parcă mi-ar răsuci lăuntrul
şi l-ar interoga:
De ce n-ai iubit?
Apoi, parcă mi-ar întinde pe-o funie viscerele,
ripostându-mi: De ce ai iubit?
Inima mea,
întemniţata mea
se pare că-mi strigă
când cineva din afara mea e în suferinţă.
Iar eu, eu o tachinez,
aş vrea să tacă şi, fiindcă nu tace,
o ţin în temniţă.

E frumos şi trist e să fii amanta lui Godot

Aştepţi, aştepţi, te uiţi în zare
şi parcă l-ai vedea cum vine.
Vine pe cal alb, galopând.
Se desprinde ca un punct,
ca o pasăre. Se smulge de orizont şi creşte
până capătă conturul real al unei aşchii
rupte din trunchiul mulţimii spre care te uiţi cu frică.
Ți-e teamă să nu-l sfâşie pe Godot al tău!
Deşi nu-l cunoşti nici la chip,
îl aştepţi.
Lumea îşi asumă totul,
îţi umple ochii cu pulbere,
ca să nu-ţi mai vezi visul.
Dar el oricum revine, după ce ochii se scaldă în lacrimi,
se agaţă din nou
de văzduhul ţesut de cineva între tine şi Godot.
Iarăşi devii metresa melancolică a aşteptării.
Frumos de nostalgic, dar şi trist de frumos.

Mi-e dor de tine

ca de-o primăvară,
de-o toamnă blondă
şi de-o iarnă cu troiene.
Mi-e dor precum ne-am întâlni
întâia oară.
De dor mi se prelinge şi îngheaţă
o lacrimă pe gene.