Motto: ’’Dublă e naşterea celor ce mor, şi  dublă pieirea...’’ (Empedocles din Agrigent)
I.    Fald.
(…)  

       Când îţi doreşti cu o pasiune mistuitoare un lucru care te înalţă, atât pe tine cât şi pe alţii, aproape întotdeauna îl vei obţine. În martie 1991, Nini îşi făcea deja bagajele pentru a pleca la o scurtă bursă  Soros de studii post-universitare, la Inter-University Centre din Dubrovnik. Cu o seară înainte de a părăsi Suceava avusese un vis mai puţin obişnuit. Se făcea că era deja în Dubrovnik, pe plajă, când deodată l-a strigat o femeie brunetă, foarte frumoasă. Ceea ce a reţinut din vis era amănuntul ciudat că femeia aceea ar fi fost din Andorra. De ce tocmai de acolo, dintr-un mic principat al Europei, despre care el nu ştia mai nimic? După ce s-a trezit, înainte de a  pleca la gară, a deschis uşor buimac o enciclopedie, curios să afle câteva lucruri despre acel tărâm muntos, din Pirinei, situat între Franţa şi Spania.

        Economie şi democraţie era tema care reunise  la  Dubrovnik vreo 20-25 de tineri din Iugoslavia, România, Germania, Bulgaria, Ungaria. Aveau profesori de prestigiu din Germania, Anglia, Iugoslavia, iar seara Nini evada de obicei la Biblioteca Ştiinţifică din Dubrovnik, unde începuse să găsească studii în engleză şi franceză despre Robert Boscovich. Avea şi un ghid special în cercetările sale, bibliotecara Vesna Čučić, o femeie de 30 de ani, care l-a introdus şi  în elita culturală. Când a cunoscut-o şi s-a interesat dacă nu are cumva vreo legătură cu Andorra, ea i-a răspuns că doar o vizitase de curând, şi chiar pantofii pe care îi purta în acea zi au fost cumpăraţi de acolo. Vesna i-a făcut cunoştinţă cu jurnalişti de la Radio Dubrovnik, cu un cunoscut poet, Luko Paljetak, un pictor din Sarajevo, Berber Mersad, care avea o expoziţie personală (ai realizat retrospectiv, Nini, că una din lucrările sale, Anno Tempo Secondo, era o premoniţie a războiului civil care plutea în aer, un cal căzut, mai multe capete de cai contorsionate, un bărbat strivit de o cruce, deasupra două scene din viaţa medievală, un ospăţ şi o scenă de luptă, totul în tuşe repezi, ca nişte reverberaţii ale dezastrului) sau cu omul de teatru Predo Vusovic, care i-a invitat şi  la o repetiţie la teatrul experimental Bursa, cu circa 100 de fotolii şi scaune de culoare roşie, trei rânduri de loje cu coloane de lemn frumos sculptate, tavanul cu un  imens candelabru auriu, având desene în culori pastelate, deschise, reprezentând saltimbanci şi îngeri levitând şi cântând la diferite instrumente muzicale. A mers însoţit de una din colegele sale de la cursuri, Stojanka, o sârboaică blondă, ochi albaştri cu irizări violet, părul strâns la spate cu o agrafă maronie, costum gri, cămaşă maro, cravată gri strălucitoare, cercei de aur, cu o perlă în mijloc. Spre seară au intrat împreună să bea o bere la Caffe Lora, o cafenea elegantă pictată în alb, negru şi roşu, cu ventilatoare uriaşe atârnate de tavan, lămpi cu abajur de culoare neagră, mese de marmură albă şi neagră, oglinzi cu desene orientale încrustate pe ele. La o masă alăturată bea singur whisky un alt coleg, croatul Muradif Kulenovic, un bărbat corpolent, cu o faţă rotundă, luminoasă, ochi albaştri-cenuşii, urechi mari, părul blond-cenuşiu grizonat, rar, toate trăsăturile parcă topite într-o boare de blândeţe. L-au invitat alături de ei, iar Nini a aflat cu plăcere că era interesat de Cioran, Caragiale, Ionesco, mai mult, considera România un tărâm de legendă. Tot răul pentru noi vine din Serbia, la Pocrat sârbii au minţit că au fost ucişi şase oameni, exclamă Muradif la un moment dat. Din nefericire, nu aflase încă amănuntul important că Stojanka era din Serbia, aşa  încât nu peste mult timp frumoasa lor colegă s-a retras şi i-a lăsat singuri. Nini şi-a încheiat escapada nocturnă într-un cazino, unde a jucat la ruletă 500 de dinari, pe care i-a pierdut.

       Ducea aşadar o ’’viaţă dublă’’ în oraşul circular al lui Boscovich, supranumit în Evul mediu Atena Croaţiei, pe care îl descria atunci, încântat, în jurnalul său: un concert de Bach în piatră. Era  fascinat de cetatea medievală ca o insulă-bijuterie bine păstrată, o jucărie cosmică brodată cu străduţe înguste şi foarte curate (nu şi-a făcut niciodată pantofii cu cremă!), fără maşini, cea mai lată, stradun, nu are mai mult de 10 metri, cu clădiri masive din piatră, viu colorate, vechi mănăstiri, teatru, magazine în stil occidental, o mică piaţă de produse agroalimentare, cu palmierii, măslinii, lămâii şi portocalii înfloriţi din curţile interioare (doar în acestea se mai pot găsi câţiva metri pătraţi de sol, în rest tot oraşul e placat cu piatră şlefuită de timp sau cu gresie), freamătul blând al Adriaticii de lângă zidurile crenelate şi ţipetele pescăruşilor, stâncile cenuşii care străjuiesc porţiunile înalte ale falezei. O tânără doamnă născută acolo, Marina Nodilo, citindu-i pe chip şi în vorbe entuziasmul pentru acel loc mirific, încerca să-l mai tempereze, spunând că într-adevăr e un oraş frumos, dar asta nu e totul, un localnic resimte o anumită dominaţie a sa pe o componentă mai puţin profundă, cea turistică, cu o forţă şi o pasiune care pot deforma caractere.
       Învăţa la cursuri lucruri interesante despre evoluţia societăţii în Iugoslavia ultimelor decenii, cu doar câteva luni înaintea războiului fratricid de secesiune, şi simţea că spectrul urii domina voalat şi relaţiile dintre colegii săi croaţi şi sârbi, care reuşiseră totuşi să convieţuiască fără mari incidente, mai multe decenii, într-un conglomerat special, Iugoslavia, cu două alfabete, trei religii importante, patru limbi, cinci naţiuni şi şase republici, cum remarca unul din profesorii care le predau, Peter Abell, din Marea Britanie, un bărbat înalt, cu părul aproape argintiu, ochi căprui imenşi, gura răsfrântă, ochelari cu rame aurii, pulover bleumarin, vorbind sacadat, în cuante sonore. Presa relata deja poveşti incredibile despre familii mixte, sârbo-croate, ai căror membri începeau să se urască  între ei, inflamaţi de războiul etnico-ideologic pe care îl respirau. Primea primele noţiuni despre societăţile democratice şi despre rolul major al economiei în funcţionarea lor, afla de la profesorul Herwig Roggemann din Berlin ce rol contagios a avut revoluţia română  în democratizarea Croaţiei şi a Sloveniei, în 1990, în trecerea mai accelerată la sistemul politic de tip pluripartidic.

       Într-o după-amiază, Nini serveşte un suc de roşii la o terasă din oraşul vechi, nu sunt decât 300 de metri de casa  în care s-a născut Boscovich, cel care a combinat în opera sa intensitatea slavă a imaginaţiei cu precizia logicii occidentalilor (Lancelot Law Whyte), gândurile îl năpădesc cu forţă, nu îşi dă seama de ce încep să fie dominate de imaginea unei picturi din Mănăstirea Franciscană, un Ecce Homo semnat de un maestru necunoscut din secolul al XVI-lea, un Iisus Hristos de o tulburătoare expresivitate, cu fruntea însângerată de coroana de spini, dar cu un  detaliu mai puţin obişnuit, aproape suprarealist, deasupra urechii stângi artistul a pictat un pătrat în care este înscris un ochi, văpăile soarelui de martie se reflectă şi în paharele înalte, îl serveşte o tânără micuţă, cu părul roşu, legat la spate cu o panglică neagră, apoi intră în vorbă cu un bărbat chipeş de vreo 30 de ani, zvelt, uşor efeminat, cu părul negru cârlionţat, Slavko mă numesc, sunt artist vizual şi locuiesc aici, aproape de stradun, aş vrea să te invit la un whisky în apartamentul meu, să-mi vezi tablourile, urcă o scară interioară din piatră de culoare ocru deschis, noul amic deschide uşa neagră, metalică, ajung într-o sufragerie cu  mobilă veche, masivă, două fotolii roşii, o bibliotecă plină de cărţi legate în piele, multe obiecte din cristal şi metale rare, scrumiere artistic lucrate, bufet cu băuturi fine, candelabru de cristal, iar pe pereţi vreo 8-9 tablouri, cele mai multe autoportrete, în culori tari şi contrastante, după ce beau un whisky Slavko îl priveşte insistent, începe să respire sacadat, îngroşând parcă atmosfera uşor lascivă, în care se complace, fără să spună ceva pune o casetă video cu bărbaţi  făcând dragoste pe mese de biliard, îngenunchează apoi lângă Nini, îi spune cu o voce gâtuită că doreşte mult să-i sărute penisul, Slavko, ai două alternative, te opreşti sau te bat, artistul din Dubrovnik se retrage pentru 10 minute, aleargă la baie de unde vine uşor transfigurat, Te rog, doar un sărut, Nini este deja în stradun, aleargă puţin derutat, trece pe lângă piaţa de fructe şi legume, deschisă zilnic doar până la prânz, când toate tarabele cu umbrele albe şi roşii se strâng şi se face curăţenie, o perdea imensă de porumbei se înalţă brusc, Te dai cocoş, dar când ai simţit respiraţia  fierbinte a croatului, aveai şi tu penisul în erecţie, venele de la tâmple îţi băteau ca un ceasornic, în acel moment te gândeai că şi artistul tău  favorit, Paul Gauguin, a avut o experienţă homosexuală cu un tânăr tahitian, pe care apoi l-a pictat, noroc că psihologia şi instinctele tale de macho au fost mai puternice,  îşi aminteşte apoi că  Dragica Milič, o tânără de 20 de ani, îl avertizase că ajunsese într-un oraş alexandrin, Dragica, frumoasa şi casta lui amică, înaltă şi zveltă, cu care se plimba uneori, şi care spera să apară pe neaşteptate, din Occident, prinţul din poveste care să o răpească, Dragica, cea cu şuviţe castanii, ochii negri şi sprâncenele arcuite, cu chipul de o expresivitate melancolică, pe care se citea o lumină aproape ireală, ultima oară în timpul plimbării pe ulica  Marsala Tita era îmbrăcată într-un  deux-pièces de culoare neagră, cu pantaloni mulaţi, gleznele descoperite, o fată atât de independentă , încât nu are un prieten, preferă singurătatea sau prietenia altor tinere, nu ai ezitat să o întrebi o dată de ce sunt femeile din Dubrovnik atât de ermetice şi de independente, atât de autosuficiente, iar ea ţi-a răspuns că într-o comunitate mică singura cale de a-ţi păstra reputaţia şi de avea sentimente profunde este refuzul aventurii. O vei reîntâlni pe Dragica, ’’întâmplător’’, după 15 ani, la Târgul de Carte de la Paris, ajunsese o cunoscută scriitoare în Chile, primul roman îl publicase la câţiva ani după ce plecase din Dubrovnik, ca soţie a unui profesor universitar din Santiago de Chile, acum beţi împreună un ceai de mate, e la fel de frumoasă, dar parcă s-au înmulţit liniile pe chipul ei, seamănă cumva cu indienii amerindieni, dar cel mai neaşteptat  lucru pentru tine, Nini, este felul în care vorbeşte, parcă ar citi din cartea unui înţelept străvechi...