Partitura ochiului

Am adormit cu un ochi deschis,
descifrez noaptea ca pe un
manuscris de la Marea Moartă.

Din cerul de rod cad stele,
în cuibul cald
puii ciugulesc semințe de zbor.

Tropot de cai înoată prin mări de pulberi,
cărările vieții, tot mai încifrate,
răzbat din cartea de vise.

În ochiul închis un greier toarce lumina.

Antinomie

Între crepuscul și zori cerești
spațiul multiplu ține pe umeri
timpul lui unu.
La poarta casei părintești
cu inima în carapace
și suflet smuls din curcubeu
diferit de mine… eu.

Noapte unică

Soarele
a terminat de măsurat ziua,
greierul dă stingerea
în așternutul de peste deal
și fredonează chemarea inimii.

Din bulboană,
în clipocit de valuri iese luna
(în care salcia își țesală pletele)
să ne însoțească
de la prima respirație
până la ultimul cântec de cocoș.




Stare de priveghi

Sunt
singur cuc în forfota din piață,
alerg năuc printre stafii și morți vii,
vând colivii pentru suflete nestatornice
în ticăit de ornice, exersez brumatul
din înaltul eului, muza dictează erori
pentru cititori de sorginte intraterestră.

Statuia ecvestră
stă de priveghi la căpătâiul visului.

Fratele neînțeles

Trece grăbit pe stradă,
vorbește cu spiritul astrelor
într-o limbă necunoscută nouă.

Cât e ziua de lungă
făcem slalom printre lucruri lumești
pe care el nu le înțelege.

Un brutar milostiv
îi lasă o pâine în nișa zilei,
ploaia îi spală garderoba
atârnată pe umeri obosiți.

De la primii mâțișori
până cade nuca,
împrejmuiește ograda
cu vreascuri de lumină
la care în nopți albe
cu iluzii legănate pe genunchi
își spune povești cu ce va fi
când nu va mai fi piatră pe piatră,
urmărește cu sufletul la gură
peripețiile furnicii
în pântecul găurii negre.

Cu sprâncenele puțin ridicate
zâmbește pe sub mustață.




Ecologică

Îți amintești, eram copii și era vară
cu ploi repezi ca pasărea văzduhului.

După fiecare închidere de canea
pe sub poalele cerului se furișa curcubeul
să bea din râu întreg seninul.

Noi alergam călare pe bețe de alun virtual
agitând deasupra capului condeiul de grafit
aidoma cavalerilor din evul mediu - sabia,
cu el crestam în coaja nucului
numele elevului neastâmpărat,
clasa, anul, luna, ziua
și texte indecente de mai mare rușinea
pentru care eram desemnați personaje
în piesa „Nota zero la purtare”.

A venit ziua lăsatului de vis,
am schimbat uniforma bleumarin
cu număr matricol pe mâneca stângă
cu straiul gri, monoton, din rutina gândului
să navigăm pe marea de clisă a zile
până pe tărâmul ochilor roșii.

Acum nu mai trecem pe sub curcubeu,
(de teamă să nu se prăbușească slăbit de rănile
pricinuite cu dezinvoltură naivă)
până când nepoții
vor absolvi colegiul verde să-i vindece rănile.

Ca pe întâia Duminică

Pe hârtia ce încă miroase a foșnet de frunze
creionez grijile mamei în arșița căutării,
de la crăpat de ziuă până la scăpătat de soare
cu îndemânarea mergătorului pe sârmă,
nopți nedormite în cântec de leagăn
murmurat până la pietrificarea buzelor
care amintesc de jertfa Anei
în corsetul zidului cel fără de moarte.

Mă asimilez în taină cu neînțelesul,
sunt liniștit când mirarea
cu lovituri de berbec îmi șuieră-n artere,
în loc să îmbrățișez tăcerea ca pe o ființă dragă
mă refugiez în sunetul strident al cuvântului
să descifrez misterul florii de colț
care scrutează depărtarea de pe stei,
resortul prin care brândușa târzie
mai stăruie în pădurea fără de veșmânt.

Am uitat durerea în casa părăsită
cu broasca încuiată pe dinafară,
departe de vacarmul străzilor
unde tronează clipa stresată,
trăiesc bucuria stelei care se stinge
după ce a dăruit universului întreaga ei lumină,
trăiesc câte o naștere în fiecare cântec de cocoș
care mă îndeamnă să îmbrățișez zorii
ca pe întâia Duminică.

Mă las călăuzit de clarvăzătorul ochi orb
pe tărâmul imprevizibil de dincolo de ceață,
abandonez armura platonică în sfera juvenilă,
astfel, asimetria existenței mele capătă sens
în sublimul istoriei ornate cu dilema lui Hamlet.

Mirarea bunicii

Pe stâlpi curățați de zăpadă
bunica a presărat fărâmituri de pâine
pentru vrăbiile acoperite de umbra acvilei,
din când în când vântul fură
câte o fărâmitură și se face nevăzut.

Bunica nu înțelege cum de ne înțelegem
din ce în ce mai bine cu lucruri de neînțeles,
sfârșitul lumii prevestit în fiecare an
se tot lasă așteptat,
cuvintele nu mai sunt bune de nimic,
dar speri că vrabia este un bumerang
și că în iarna care vine te vei bucura
să-ți ciugulească semințe din palme.
Cucul din perete își strigă perechea,
numele meu e necunoscut,
numele tău e un cântec de greier
fredonat în visul ierbii.
L-am căutat în cartea de telefon,
vara a trecut ca o știre banală,
bruma din sprânceană mă face să uit gustul...
Fosila

În lipsa mirosului de cozonac
mă încălzesc la aburul de mămăligă,
valuta mea forte.

Beau o cafea ca ultimii ani ai respirației
și-mi așez tâmpla liniștit în contract
pe termen nedeterminat cu somnul.

Legănat de adierea amintirilor
frumos ordonate în scrinul din pod,
în așteptarea vlăstarelor de paleontologi
cenușa mă conservă ca pe o fosilă.

Visul îmi poartă pe un umăr trupul,
pe celălalt sufletul
căzute în dizgrația iubirii de sine.

Ion Rășinaru