Norii s-au apropiat amenințător și au revărsat pe pământul acoperit de frunze atâta ploaie câtă  i-a refuzat în trei luni de vară. Apa alunecă încet printre rănile deschise ale  pământului încă însetat după atâta arșiță.  Nici o rază pală nu a mai reușit să străpungă pâcla norilor, o infinitate de nunțe de gri s-a etalat prin fața ochilor celor puțini care au îndrăznit să iasă din case într-o duminică rece de toamnă. Copacii răsfirați, zgribuliți s-au  văitat, s-au îndreptat  amenințători spre cer cerându-și frunzele-napoi, au lăcrimat amar, dar   s-au resemnat, aplecându-se a moarte spre pământ, scoarța lor și-a adâncit ridurile, s-a cianozat.  Frunze arse  și flori violet se răzvrătesc zadarnic în noroi, dar nu mai pot  să renască. Fumul discret s-a ridicat, amestecându-se cu picăturile grele de apă, dând o senzatie de sufocare.  Pașii mărunți și repezi ai oamenilor tomnatici  răsună   cadențat pe lespezile lunecoase, grele și ude. Pe strada devastată o femeie cu un șal gri își ridică ochii spre cer. Acum, că norii l-au adus mai aproape de pământ, ar putea să-i incredințeze dorința, iar el ar putea să i-o împlinească.

Oare mai are puterea de a auzi glasurile oamenilor, când se-așterne cu ploaia pe pământul reavăn, când se rostogolește zvârcolit peste case, pe străzile contorsionate?  In fond, câți oameni mai îndrăznesc să privească cerul, când cerul  pare să se destrame?
 

Nu mai am nimic să-ți iert

Gustul melancolic al dimineţilor de toamnă târzie îmi trezeşte amintirea îmbălsămată, îmbrăcată într-o haină absurdă, tristă şi imprecisă care îmi spulberă orice dorinţă, astfel încât să nu mai pot trăi decât la adăpostul unor priviri încercănate şi tulburi. Încerc să-mi reconfigurez existenţa, să inversez ziua cu noaptea, dar noaptea nu mai vine, iar ziua se-adânceşte dureros într-o oglindă spartă. N-am crezut niciodată în filosofia bumerangului, potrivit căreia tot ce faci ţi se întoarce înapoi. Gânduri sticloase, imagini reci si tăioase ca frigul acestei dimineţi revin pe retină intr-un halucinant deja-vu. Intuiesc doza de adevăr din superstiţia că ceea ce oamenii consideră fericire nu reprezintă, la un moment dat, decât un surogat al ei. Nimic din ceea ce am visat nu s-a desfăşurat cu cărţile pe faţă, fără amăgiri sau resentimente. Comoditatea a fost o fugă de adevăr, de răspundere, pentru că şi eu, asemeni altora, nu m-am născut cu spiritul sacrificiului, însă mi-am acceptat comoditatea ca apoi, in scurt timp, să o consider răsfăţ al destinului. Nu am fost adepta viziunilor in extremis, nu am crezut în viaţa in alb si negru, ştiu că există o infinitate de nuanţe imperceptibile, care azi s-au transformat in tonuri de gri.
     But we both know what memories can bring / They bring Diamonds and Rust / Yes we both know what memories can bring / They bring Diamonds and Rust ... And if you're offering me diamonds and rust / I've already paid.
     Nu mai am nimic să-ți iert, nu mai am nimic de pierdut, întrucât am pierdut totul fără să îmi dau seama, iar acum mă-ntorc în toamnă cu sufletul desfrunzit. Amintirea confuză mă urmăreşte ca un stigmat pe care îl port în suflet încă din acele începuturi. Mi se pare că îti aud vocea, am senzaţia că te uiţi discret peste umărul meu, că-ţi văd surâsul seducător în oglindă. Am devenit o prezenţă fantomatică, lipită de spaţiile şi obiectele familiare. O apariţie himerică de care te-ndepărtezi cănd mă apropii.
 

Când soarele moare

Soarele s-a agățat zadarnic de coroanele arse  ale copacilor, a obosit să se zbată printre norii stigmatizați, cianozați, tânguitori, închizând  între pleoape imaginea lui. Ea  se întreba discret, temându-se ca nu cumva gândurile să-i fie auzite,  cum de a fost posibil ca el să se retragă în penumbră, lăsând neterminată povestea. Sau poate că se terminase, dar ea nu reușise să descifreze semnele, poate iluzia unei fericiri viitoare, a împiedicat-o să audă clar vocea lui care, în spatele unor cuvinte amăgitoare, se pierdea încet...
Avusese fericirea aceea copilărească, credea în miracole, știuse că s-a născut pentru a străluci pe cer pentru el, dar acum descoperea, cu fiecare apus, tenebrele ce se deschideau tot mai adânci înaintea ei ca  să nu poată ajunge la el. Simțea pe buze gustul amar al ultimului sărut, carnea ei încă mai păstra amintirea a două trupuri înlănțuite.  Se simțea floarea ofilită  într-o vază uitată  într-un colț al casei, fructul deshidrat lăsat de decor  pe o farfurie.  Avea fața brăzdată de riduri adânci, săpate în nopțile de nesomn, devenise palidă în absența luminii soarelui ei, slăbise nu pentru că s-ar fi înfometat ci pentru că nu s-a mai hrănit cu iubirea lui.
Soarele  își apleacă fruntea, se cuibărește în mâinile ei, se lamentează și moare spre apus...
 

De ce să mergi mai departe, la ce bun să renunți?

Se plimba așa, fără rost, prin casă, dintr-o cameră-ntr-alta. Își trecea mâinile prin părul dezordonat, își ștergea lacrimile care curgeau pe  obraji fără încetare. Fredona un cântec drag ei, un cântec de dragoste și de despărțire. Își amintea că  și-a promis cândva că nu va plânge niciodată pentru vreo iubire din viața ei, întâmplătoare sau  oricât de mare ar fi. Se uita în jur și nu recunoștea nimic,  patul și el în dezordine dezvăluia privirii un somn agitat, perna mai păstra urme de lacrimi. Pe măsuță lucrurile erau în dezordine, foi, stiloul, creioane, calendarul  care arăta o dată de mult trecută,  câteva farduri aruncate la întâmplare,  colierul rupt, cercei ….  Nici măcar oglinda nu-i mai dezvăluia vreo figură cunoscută. Vidul din minte nu putea fi umplut cu frânturi de dorințe, cu clipe fugare de iubire, cu vorbe soptite sau aruncate în vânt. Răbufnea în hohote, de râs sau de plâns … atâta timp irosit … Apoi a încremenit așa, lipită de tocul ușii, a alunecat încet, privea în gol. Nu înțelegea cum a fost posibil … era o prezență agreabilă pentru toți, mulți îi cereau sfatul, pentru că era mereu echilibrată, mereu pregătită să ofere ajutorul cui îl cerea. Învățase atâtea în viață, dar nu învățase să ceară ajutor; credea că ar fi o dovadă de slăbiciune pentru cei care o voiau mereu puternică, matură, înțeleaptă.
Ochii ei erau spălăciți de lacrimi, privirea încețoșată. Se vedea ieșind pe stradă, apariție fantomatică printre oameni care nici măcar nu știau de existența ei.  Se visa urcând în vârf de munte să-și ia zborul asemeni vulturilor, se gândea la mare, la valurile care ar putea să o ia și să o ducă departe. În clipa aceea și-ar fi dorit să–și iasă din trup, să nu mai simtă durerea, să dispară fără ca nimeni să vadă, să-i simtă lipsa, nimic mai mult. Simțea că doar așa se va putea întorce acasă.
Oare cum poate să încapă atâta iubire  într-un suflet de om? Oare cum de s-a lăsat pradă disperării? Oare cum de nu a putut dovedi înțelepciune de data asta? Oare cum de nu a putut să prevadă râul de lacrimi în care își va îneca până și cuvintele? Cum de mai poți să respiri când inima-ți este împietrită?
Tot ceea ce știa era că se întâmplase. Dar a  trecut ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Oare devenise mai înțeleaptă?

 

Poveste de vară

Aerul în această după-amiază toridă a devenit irespirabil. E grav bolnav. Soarele s-a înverșunat împotriva oamenilor care i-au negat natura divină și azi aruncă flăcări peste lume la-ntâmplare. Norii au fost alungati, doar câțiva mici, albi, pufoși, timizi îndrăznesc din vreme în vreme să-l umbrească strălucirea, pentru ca într-o clipă să dispară. Tot ce atinge el, ființă, plantă, își pierde strălucirea, se topește, frunzele copacilor se-ngălbenesc … chiar și iubirea se face scrum dacă vreo rază mai îndrăzneață pune ochii pe ea. Și ferește-ți lacrimile! Ți le-ar seca într-o clipă.  
Aseară visasem că te așteptam. Îmi spuneam în gând că trebuie să aştept în tăcere, îmbrăţişând spațiul infinit. Apoi am visat  că te-am zărit și că alergăm unul spre celălalt. Ne-am prins în brațe , mă ridic pe vârfuri, tu te înclini deasupra mea și-mi potolești  arșița de    pe buze cu un sărut.  Ne-am rotit așa, îmbrățișați, asemeni fluturilor care zboarâ  sfioși deasupra  florilor  de trandafir discret parfumate, catifelate, colorate atât de viu.  Cuvintele tale s-au  metamorfozat în firele de iarbă care-mi alintă gleznele. Când mâinile tale mi-au cuprins talia, am simțit că devenim un singur trup, înălțat îndrazneț spre cer și ne-am așezat lângă un stejar, visând  ca iubirea noastră să prindă rădăcini la fel de puternice ca ale lui.   
Mă tem de umbre, deși altădată aș fi alunecat în ele intr-o clipă, știind că acolo mă regăsesc. Mă tem să nu mi-te-alunge, visul meu de senin.  Mă uit la frântura mea de cer si văd că soarele și-a estompat strălucirea, alunecă spre apus căpătând nuanțe violet. Se lasă noaptea.  Timpul nu mai curge înaintea mea, așa că imi rămâne destul  să te privesc ,  să-nțeleg  ceea ce  s-a întâmplat. Nici timpul nu mai înseamnă nimic în arșița verii.  A leșinat în zori, într-un vis cu fluturi….În aer plutește fata morgana cu aripi străvezii.
 

Umbra

Norii sângerii înghițeau una după alta  razele stinghere ale soarelui, briza  mușca din  pântecul lumii,  obscuritatea se lăsa peste lume, porumbei speriați își luat zborul în cortegiu.   Fereastra era deschisă larg, vântul  se legăna  acum  în draperie,  în fața ei se desfășurau  rostogolirile și regăsirile valurilor la țărmul mării, se izbeau de stânci, se sfărâmau în mii de  perle sidefii,   se destrămau pentru a se redescoperi  în adânc.  În jurul ei pluteau petale de trandafir aruncate la întâmplare, camera era învăluită într-o aroma condimentată, cu note discrete de vanilie și cedru. Încă nu se risipise aroma de gin proaspăt turnat, paharul se rostogolea lent pe podea când ușa s-a închis brusc.  
Ea era îmbrăcată  într-o rochie de catifea neagră, contrastând puternic cu blondul auriu al buclelor ei răvășite. Își spunea în gând că nu fusese iubire ceea ce trăise alături de el, că totul se petrecuse în mintea ei răstignită, umbrele se întindeau în jurul ei,  iar ea simțea cum carnea tremura, îi simțea mâinile care au făcut-o să ardă în fiecare clipă de mii de ori, simțea pe buze dulcea otravă a sărutului lui. A răsturnat  clepsidra de  zeci de ori, zadarnic. timpul nu s-a mai întors ]n oglindă. Simți o strângere de inimă, înțelegea că nu o să-l mai vadă vreodată deschizând ușa. O clipă, doar atât și-a ridicat ochii mari, gri-verzui, dar au alunecat în golul din oglindă  care se deschidea în fața ei, o lacrimă fugară s-a rostogolit pe obraz,   un suspin ascuțit și s-a  prăbușit.
 

Anticearcăn pentru soare

Noaptea a invadat din nou orașul zgribulit de frigul întors intempestiv dintr-o iarnă care n-a avut curaj anul acesta să vină. Oricum, nimeni nu pare să fi observat nici de data asta. Toți ne-am resemnat, ne-am ascuns în spatele ferestrelor, am tras draperiile să nu vedem din întâmplare zbaterea convulsivă a soarelui care s-a  alungit spre linia frântă a orizontului, căzută și ea în dizgrație.
Mă așez la măsuța de scris, pe care, in dezordine, stau cărți ce-și așteaptă cuminți rândul să fie citite, foi albe, inerte, stilouri, da, stilouri, deși mulți se-ntreabă cine mai scrie astăzi cu stiloul, când pixurile cu gel au invadat penarele, birourile, farduri și parfumuri frivole, cana în care mai lâncezește un rest de cafea rece,  pierdută în aburii unei dimineți risipite fără pudoare peste o lume cu simțurile amorțite. Iau stiloul agintiu, mi se pare atât de rece ... vreau să scriu, dar literele mele sunt răni sângerânde pe scoarța cangrenată a copacului,  mirosul e cerneală proaspăt așternută pe hârtie nu-mi mai alintă simțurile meschine.
Întrebări haotice roiesc prin minte în căutarea unui răspuns care să le-ajute să-și tragă sufletul obosit. S-a simțit soarele măcar o dată prea obosit să răsară zilnic pe boltă, a simțit nevoia să întârzie, leneș, printre stele mărunte? A auzit soarele măcar o dată un cuvânt capabil să lumineze cerul asemeni razelor lui, i-a fost încredințată în secret vreo dorință? Au alergat nerăbdători îndrăgostiții  la întâlnire atunci când el strălucea mai intens, au tremurat de emoție, după ce soarele a scuturat pâcla nopții și a lăsat ziua să stăpânească lumea?
Neliniștea mă cuprinde și mă ridic brusc, mă îndrept spre fereastră. Privesc în gol. Soarele și-a  ascuns fața de câteva zile, după ce la începutul primăverii s-a avântat copilăros și îndrăzneț spre pământ. Pare că s-a răzvrătit, nu-și mai găsește locul, e  pământiu, lumina lui a fost slăbită brusc de ridurile care s-au adâncit pe fruntea schimonosită a cerului. Frigul mușcă adânc din obrazul lumii, se-adâncește în rana de pe fața pământului însetat de senzațional. Îmi trece prin gând să iau fardurile și să dau alt contur realității. Aș începe cu  un anticearcăn aplicat  generos, în straturi sub ohii soarelui, apoi ar merge ”blush glow and beauty by sephora”…