Robert Sorin Baicu  - „Începuturile unei poveşti de iubire”, Ed. Grinta, Cluj - Napoca, 2018

Scriitorul bucureştean Robert Sorin Baicu îşi începe inspirat anul publicând primul volum din trilogia „Visând la iubire”, titlu extrem de generos şi în largheţea căruia poţi detecta cu uşurinţă paliere multiple de adresabilitate, scene complexe sau simple de derulare a evenimentelor.
„Începutul unei poveşti de iubire” ne introduce repede şi provocator într-o lume a irealului, autorul preferând să amprenteze acest spaţiu cu o viziune proprie, extrem de provocatoare, fapt care-l ancorează repede pe cititor în actul lecturii.
Îmi pare că tocmai asta e cartea pe care a mizat în scrierea sa, ideea de a-l provoca continuu pe lector părând a fi cheia cu care-şi deschide calea către inima şi mintea acestuia.
Volumul începe în forţă şi, după ce eşti introdus într-o lume mirifică a basmului, una în care totul este hiperbolizat, diafanizat - context în care cititorul avizat este mai întâi tentat să renunţe la carte şi la lectură - trezirea la realitate se face brusc, întrucât pista falsă a oniricului se încheie brusc dezvelind o forţă de introspecţie extrem de puternică.


Atunci realizezi că autorul te poartă deliberat prin spaţii şi lumi diverse, contradicţia fiind absoluta notă de referinţă a începutului de carte, o contradicţie care te ancorează în actul lecturii, curiozitatea tragându-te nemijlocit de mână şi determinându-te să întorci pagina.
Senzaţia că eşti părtaş la un întreg proces de demitizare e uriaşă, Robert Sorin Baicu desprinzând din negura trecutului lumea idilică a basmului, aducând-o-n zilele noastre.
De la început senzaţia de haos stăpâneşte povestea, autorul reuşind nu numai să suscite interesul, dar să îl şi enerveze cumva pe lectorul matur, care-şi vede năruit un întreg sistem de referinţă al copilăriei.
Spre exemplu, Moş Crăciun nu mai este ajutat de spiriduşi sau reni ci de zâne, este „maestru îndrumător”, apoi „mare Învăţător” al unui „cortegiu de zâne”.
Nimic nu se mai potriveşte dintr-o dată cu basmele copilăriei şi ai imediat senzaţia că memoria-ţi joacă feste din momentul în care Moş Crăciun îşi trimite subalternele „să pătrundă în minţile oamenilor şi să le aducă un strop de fericire”.
Ideea e generoasă şi provocatoare, revoltătoare până undeva, iar îngerii pot fi trişti sau fericiţi, zânele sunt orgolioase şi mândre, când sunt lăudate că-şi fac bine treaba.
Au nori preferaţi pe care stau, se transformă cu uşurinţă-n orice, Dumnezeu e şi el prezent pe norul său alb, norii aceştia vin când sunt chemaţi, de parcă ar fi dresaţi.
Multa interogaţie te obligă să iei în calcul pista falsă pe care te poartă autorul, senzaţia că vei ajunge „altundeva” conturându-se cu fiece pagină dată.
Robert Sorin Baicu trece uşor de la un plan la altul, iar multitudinea acestora şi amalgamarea lor îngăduie o construcţie complexă, bine strunită altfel, deşi anumite stângăcii transpar şi transced scriiturii sale.
Totul este hiperbolizat şi personificat - nucul simte, natura îngheţată se trezeşte din senin la viaţă, zânele se îndrăgostesc, povestesc la limita bârfei despre sufletele lor pereche - iar portretul fizic şi moral al personajelor principale (Crissy, Robby şi Alex) se încheagă pe multe pagini şi în timp, tocmai datorită deselor şi uneori inexplicabilelor ruperi de ritmuri.
Cititorul rămâne în suspans, logica nu mai capătă contur, pentru că nimic nu este previzibil: când te aştepţi ca zână să îi vorbească băiatului - el însu;i înger, ca şi sufletul lui - când te aştepţi ca povestea să rămână ancorată-n real şi ea să îşi ducă la îndeplinire misia dată de Moş Crăciun suntem aruncaţi iarăşi într-o lume a introspecţiei.
Apar deranjante căderi în descriptivism, dar numai din dorinţa autorului de a îmbogăţi şi expliciza contextul sau peisajul, văduvindu-l astfel pe cititor de statutul de complice la actul artistic.
Marchează trecerile bruşte de la concretul şi inexplicabilul frământărilor zânei Crissy la transformarea acesteia „în vis”.
Este interesant dialogul acesteia cu Sufletul băiatului, precum şi pasajele în care zânele sunt protocolare, manierate, îl respectă pe Moş Crăciun, dintr-o dată investit cu alte puteri decât cele ştiute.
Chiar şi acesta se consfătuieşte cu Moş Nicolas, evident acel Moş Nicolae al copilăriei noastre, acesta neavând întru nimic de-a face cu ştiutul Sfânt Nicolae biblic, numai însuşirile de caracter fiind comune.
Provocările continuă, senzaţia de haos sau de poveste scăpată de sub control acutizându-se în momentul în care Moş Crăciun, cel preaplin de puteri nelimitate „a făcut eforturi supraomeneşti” pentru a i se putea confesa prietenului Moş Nicolas.
Sunt pasaje în care sunt menţionate-n poveste amazoanele, zânele pădurii, elfii şi multe alte personaje de basm, toate de data aceasta cu alte puteri, îndeletniciri sau preocupări.
Ca şi Dumnezeu în Biblie, Moş Crăciun are regrete, iar începutul ca de basm al poveştii contrastează flagrant cu analiza dură a societăţii actuale, dar şi aceste pasaje ar fi mers mai bine, ar fi cadrat dacă ar fi fost gândite doar ca lume exterioară celui deja iubit de zâna ce e dispusă să renunţe la nemurire pentru el şi calităţile lui.
Această contradicţie de planuri descrie pe larg lumea lăuntrică a lui Robby, un personaj căruia îi place să umilească oameni, dezvoltă sentimente urâte şi care, astfel nu mai justifică investiţia emoţională în el, faptul că este văzut şi descris în multe pasaje ca fiind Alesul menit să învingă Răul.
Elocvente în acest sens sunt monologurile din ce în ce mai dese şi dense cu cât intrăm în miezul poveştii şi ne apropiem de finalul primului volum, din aceste dialoguri cu el însuşi conturându-se o radiografiere interioară, o trecere de la un plan emoţional mirific la o realitate dură şi urâtă.
Interesant de-a dreptul este dialogul care ni-l relevă ca fiind Alesul, când i se relevă misia pentru care a venit pe pământ, o lume întreagă sprijinindu-se astfel pe umerii lui.
Aceste monologuri sunt dure radiografii moralizatoare ale societăţii, naraţiunea în sine având de suferit, povestea nemaifiind la îndemâna copiilor.
Este şi locul şi contextul în care autorul schimbă timpul şi persoana de adresare, nu mai vorbeşte din exteriorul lui Robby, nu mai (con)semnează faptele şi trăirile acestuia, el însuşi devine Robby - fapt previzibil, altfel! - ca-n prozele postmoderne în care autorul este personaj principal.
Din dorinţa de a justifica întrucâtva schimbarea de planuri autorul simte nevoia să explice, astfel furând vraja lecturii îndeosebi din suita de întrebări cărora le răspunde imediat.
Povestea se îmbogăţeşte din momentul în care Robby este investit şi înzestrat cu puteri nebănuite, în ea făcându-şi locul câini vorbitori, nave spaţiale, personaje humanoide, roboţi, amintind de alte scrieri SF.
Acestea fiinţează numai în capitolele în care Robby este implicat într-un proces de colonizare al unei planete „virgine”, dar apariţia lor în poveste atrage după sine multe neologisme, acestea împrăştiind imediat lumea idilă a începutului de poveste, basmul fiind înlocuit cu dure radiografii ale societăţii, totul e ireal de crud şi de violent.
Definitorie pentru acestă carte este abundenţa de hiperbole, prezenţa acestora fiind clar justificată de autor prin dorinţa de a păstra ideea de început a lumii de basm.
Multă, prea multă sacadare în frază, prea multe propoziţii subiective şi intarsii de imagine în imagine, fapt ce îngreunează actul lecturii.
Memorabile sunt discuţiile cu Îngerul Negru, pasajele acestea fiind cele mai moralizatoare şi mai pline de substanţă.
Aşadar, „Începuturile unei poveşti de iubire” este un volum care deschide trilogia „Visând la iubire”, un roman în care personajul principal este investit cu puteri deosebite, rolul lui de Ales fiind justificat prin trecerea şi participarea la diverse acţiuni şi lumi sau locuri biblice sau mitologice.
Finalul îi readuce în primplan pe magii ocrotitori, discuţia cu aceştia lămurind rolul important pe care Robby urmează a-l avea în educarea îngerului Alex, dincolo de voinţa Leoaicei, în fapt fosta soţie.
Crissy cea diafanizată şi salvatoare capătă contururi umane în femeia care-l retrezeşte la viaţă, context în care concluzia că am fost purtaţi prin atâtea locuri numai pentru a deveni conştienţi de rolul extrem de important al personajului principal în această societate şi lume.
O carte care incită, o lectură care te ţine treaz şi captiv tocmai prin nenumăratele contradicţii.