Gheorghe Pârja
În nord, pe Mara
(Din volumul Cartea din Valea Mătrăgunii, Ed. ,,Echim”, Sighetu Marmaţiei, 2000)
Acolo unde toamna nici frunzele nu-s frunze
Şi gerul te subţie ca lama de cuţit
Vibrează o lumină ca-n marile oraşe
Când voievozi de slovă din noapte s-au trezit.
Frumos e Doamne, ceasul când te hrăneşte mintea
Ochii te mai rabdă să te uiţi la cer
Şi liniştea se-ntoarce să-şi odihnească drumul
Să-ţi vezi pruncia dusă c-un tren forestier.
În Nord pe Mara sau poate în alt Nord
Îmi frâng a jeluire cu pumnii tari genunchii
Că prietenii nu-mi scriu nici fraţii mei nu-mi spun
Că-mi rătăcesc prin codrii mătuşile şi unchii.
Lucian Perţa
În nord, pe Mara
Acolo unde toamna nici frunzele nu-s treze
Ş-indiferent de arbori, totul miroase-a prună,
E dat doar poezie la toate să vegheze
Şi-acolo poezia poeţii mi-i adună.
Frumos e Doamne totul, la ceasul înserării,
Când anual poeţii îmi intră-n bătătură,
Dar asta, pân' acolo, spre mijlocul serbării,
Când cade câte unul pălit de băutură.
În nord pe Mara, Doamne, locaţia precisă
E în Deseşti, la şcoală, cu toată deferenţa
Te rog să vii în toamnă – mi-e inima deschisă -
Dar fă cumva odată şi vino fără Perţa!
Gheorghe Pârja
Poemul viclean
(Din volumul Poemele Ieronimei, Ed. ,,Dacia”, Cluj-Napoca, 2003)
De ce mă adulmeci vicleanule poem
Ca pe un animal pândit de hienă
Tocmai mă îndrăgostisem de Ieronima
Şi tu hoţ perfid ai început
Să-mi descoperi erorile sufletului
M-ai târât prin sala de marmură
Pe podeaua lucitoare ca un verb ascuţit
Carnea mea înflorea
Sub ploaia măruntă
Zeul de lut încerca zborul
Ca o pasăre arheopteryx
Când să ridic ochii spre cer
Mi-ai spart paharul syracuzan
Ca într-un final de basm mincinos
Şi-ai declarat în jur
Republica pustie a poemului
Tu, vicleanule poem
Ce îmi batjocoreşti sângele
Te voi spune la mama
Să nu-ţi mai dea cozonaci
Nici lapte de pasăre
De ce mi-ai luat paharul
Era cu otravă
Tocmai când mă îndrăgostisem de Ieronima
mi-ai arătat toată structura cristalului
Lucian Perţa
Poemul viclean
Eram prea îndrăgostit de Ieronima
Şi, ca un blestem,
Nu puteam ajunge în sala de marmură
A zâmbetului ei.
Aveam nevoie de un poem
Jumătate om, jumătate floare,
Sau ceva între centaur şi hienă,
Capabil să se strecoare
În toate chiliile sufletului ei.
Eram prea îndrăgostit de Ieronima,
Nu mă simţeam vinovat, nu-mi era jenă,
Ştiam că numai un asemenea poem
Viclean, uns cu toate alifiile şi ulei,
Un poem în care rima
Să fie alunecoasă - mă va salva.
Şi l-am scris. L-am scris cu toată patima
Sângelui meu nestăpânit.
I l-am trimis, l-a primit, l-a citit,
Dar nimic dinspre Ieronima.
Niciun zâmbet, o mulţumire, ceva…
Târziu am aflat şi pricina:
Vicleanul poem se dăduse,
în toată structura, al altcuiva!
Gheorghe Pârja
Vorbele lumii
(Din volumul Singurătatea sonoră, Ed. ,,Limes”, Cluj-Napoca, 2005)
A început să vorbească lumea
Cu limba ei putredă, vâscoasă
A început să se mire lumea
De apa curată din vise
Pe la răscruci adastă vrăjitoarea
Ieşită din coaja unui blestem
Aprinde pustiul, seacă marea
Şi cerul coboară pe crucea de lemn
Printre solstiţii tot vorba crudă
Lămpaşe şi ochi de vipere moarte
Arunc peste lume mantaua udă
Să nu se topească cuvântul din carte
Încolo aceeaşi lume vorbeşte
În limbi străine, despărţitoare
Iubito, mă ascund în tine
Ca umbra pe apa tremurătoare
Cine mai poate stinge cărbunii
Şi vorbele lumii?
Lucian Perţa
Vorbele lumii
Au început să comenteze unii
Că uite-aşa e şi că nu e simplu,
Şi-au cam trecut trei zile, cât minunii
I se permite-un comentariu amplu
Pe la răscruci sau pe la chioşcuri, roată,
Distinşii cititori şi cititoare,
Cum vine presa, vezi mulţimea toată
Cum pentru rând se calcă în picioare
Între solstiţiu şi-ntre echinox
Şi-ntre echinox şi-ntre solstiţiu,
Cuvântul din ziar devine brusc
Motiv de luptă fără armistiţiu
Încolo, cititorii de ziare
Şi abonaţii, cât de mulţi de ai,
Au dreptul sfânt la vorbe fiecare
Că vorba-vorbă, ruptă e din rai
Vorbele lumii n-au însă valoare
De nu au cumva şi statut de grai !
Gheorghe Pârja
Tălpile pelerinului
(Din volumul Poeme din vremea lui Adam, Ed. ,,Echim”, Sighetu Marmaţiei, 2007)
Când pleacă din ţara lui
Ajunge tot în ţara lui
Când în grădina din ţara de sus
Aerul leagănă frunza
În ţara lui din nord
Iepurele este alergat
De fulgerul unui zeu mânios
Când plouă în ţara din sud
În ţara din nord
Soarele răsare şi în porţi
De ninge peste Hiperboreea
În sud se coc blestemele
Uite, în faţă este o baltă de sânge
Tu mă întrebi ce se întâmplă cu sufletul
Cu păsările care au zburat demult
Hai, pelerinule
Toceşte-ţi tălpile pe spinarea Balcanilor
Cum şi-a tocit soldatul lui Nichita
Degetul arătător de călcâiul lui Dumnezeu
Vorbeşte pelerinule
Ai învăţat româneşte de la icoane
Şi de la plânsul îngerilor însinguraţi
Când îl caută gloria prin ţara de sud
El stă la taifas cu inima lui Ovidiu
La Pontul Euxin
Tălpile pelerinului se tocesc
De la litera A până undeva prin ţinutul morţii.
Lucian Perţa
Tălpile pelerinului
(Au fost vizate volumele : Cartea din Valea Mătrăgunii (2000); Poemele Ieronimei (2003); În numele tatălui (1996); Sub podul lui Apolodor. Dialoguri cu Adam Puslojic despre Nichita Stănescu (1998) )
Când a plecat din satul lui
În căutarea faimei,
A ajuns în oraşul lui,
Trecând inevitabil prin Valea Mătrăgunii
Pe urmele Ieronimei.
Când a plecat din oraşul lui,
A ajuns în ţara lui,
De mult s-au minunat unii.
Altă explicaţie nu-i
Decât că a fost alergat,
Precum un iepure
Cât l-au ţinut tălpile,
În interes de serviciu.
Dar adevărul adevărat
E că la noi, aici,
În Hiperboreea,
Nimeni nu-şi dă sufletul muncind
Şi pelerinul, tocmai de aceea,
Se opreşte din când în când
Sub podul lui Apolodor
Şi, în numele tatălui,
Binecuvântează orice călător
Înspre limba română.
Acolo o să-l găseşti,
Cu icoana făcătoare de minuni
Din casa memorială de la Deseşti
Şi până la litera Z acolo o să rămână !