Ascuns într-un vers

Ai plecat, lăsând ușa deschisă.
Am fugit să te ajung din urmă,
să-ți explic, dar n-am reușit să te prind.
Au trecut zile și nopți
și nu mai știam nimic despre tine.
Te-am căutat pe toate străzile cetății,
în locul acela, numai de noi știut,


unde m-ai îmbrățișat întâia dată,
sus pe deal, unde-mi spuneai,
că, dacă întind puțin mâna, voi atinge luna.

***

În munți te-am căutat,
amintindu-mi cum îmi spuneai
că sunt floarea ta de colț.
Mi-am rănit gleznele, urcând stâncile.
Înfloreau bujorii de munte în urma pașilor mei.
Mestecenii și-au ridicat brațele spre cer a rugă,
să te găsesc,
și-au cheltuit toți bănuții de argint, să mă ajute.
Vulturii din înalturi, stăpâni peste zări,
și-au întins aripile să te găsească.
Plângea pădurea foșnindu-și frunzele,
vuietul se întindea în valuri de cântece de orgă.
Soarele trimitea raze țesute printre smaralde,
să-mi lumineze calea.

***
La ocean m-au dus pașii tristeții,
unde am fost cândva, împreună.
Pescărușii se tânguiau sfâșietor,
strigându-și iubirea.
Mi se părea că te văd ieșind
din spuma valurilor, ca pe un zeu,
ce-și părăsește celesta-i casă,
pentru o mare iubire.
Valurile strigau numele tău,
iar vântul, mângâindu-și strunele,
te chema și el.
Ochii perlelor mă priveau din culcușul lor
sidefat,
suspicioase, desfăcându-și cu zgârcenie
ferestrele din scoici.
Am trecut pe lângă localul acela,
știi tu, unde am mâncat fructe de mare
și-am râs pe înfundate, că nu știam să le
desfacem
și am băut sangria. Tot același chelnăr cu barbă,
ca un lup de mare, servea,
mesele și scaunele erau tot într-o rână,
cum să fie altfel, dacă strada este pe o stâncă.

***
Desculță prin praful de pe drumul îngust,
din canionul trandafiriu, am umblat căutându-te.
Am întrebat beduinii și nabateenii,
dacă nu te-au întâlnit.
În fiecare coloană de gresie corintică a Petrei
te zăream pe tine.
Am băut ceai aromat trăgându-mi sufletul,
privind, din înălțimea crenelurilor,
caravanele cu mătăsuri din China,
mirodenii din India și tămâie din Peninsula
Arabiei.
Auzeam tropotul copitelor cailor arabi
și răgetul cămilelor, în greul lor drum.
În jocul de lumini roz, roșii, portocalii sau bej, a
canionului,
îți deslușeam chipul parcă atât de aproape
că te puteam atinge.

***
Pe caldarâmul din Avila, Segovia și Toledo,
am călcat și am vorbit cu fiecare piatră în parte,
cutreierând îngustele străduțe
cu case înalte, precum niște surori,
cu geamuri care parcă-și vorbeau.
Ciurosul de la colțurile de stradă,
m-a ispitit și de data aceasta,
porțiile de tapas sunt la fel de delicioase…
De pe zidul Avilei, te-am strigat în toate zările.
Mi-am împrospătat fața cu apă din apeductul Segoviei
și-am plâns.
În orașul de sticlă, am sperat să fii,
dar nu ți-am dat de urmă.
În turnul Alcazarului m-am urcat,
să-ți trimit mesaje, și nimic.
Atunci, am urmat drumul pelerinilor spre câmpul
cu stele,
să mă rog Sfântului să mi te scoată în cale.
Scoica mi-a fost semn spre marea catedrală.
Mi-am ars hainele și-am devenit alt om de dragul tău.
Am crezut că te găsesc în rugăciune,
în Sagrada Familia.
Ochii parcă-ți luceau în imensele vitralii,
dar nu erai.

***
În piața San Marco te-am căutat
și la palat am fost, să întreb dogele de tine,
dar era plecat la o seară de bal.
În toate picturile te zăream și treceai parcă,
dintr-o stampă în alta.
Am băut o cană de cafea, de care-ți plăcea ție și
da,
așa zic și eu, că n-am băut cafea mai bună decât
pe terasele de la Castello.
M-am urcat în turnul Campanile, să văd toată
Veneția
și-am poposit câteva minute pe podul Rialto,
unde mai știi, m-ai sărutat
și mi-ai promis că o să revenim.
În luciul uleios al apei, îți juca chipul,
legănat de bărcile ce purtau tinerii îndrăgostiți,
perechi, perechi.
La Murano, tot un căluț a vrut să-mi facă din
sticlă.
I-am spus, că mai am unul din anul trecut,
când am fost cu tine.
La Lido și la Burano, iar cu ambarcațiunea aceea
am fost,
pe care am așteptat-o jumătate de zi,
până mateloții au ieșit din grevă.
Înghețata este la fel de bună și de scumpă.
La Verona, aș fi vrut să te văd cățărându-te ca și
Romeo pentru Julieta lui, pe zidul cu balconul.
Numele noastre, sunt tot acolo scrise, la intrare.
Același spectacol de operă juca la Arena Romană
și în urma doamnelor cu rochii de gală,
pe micile străduțe, rămâneau aceleași parfumuri
diafane,
pe care le-ai remarcat tu.
Te-am confundat cu un cântăreț din Nabucco.
Corul sclavilor evrei m-a impresionat la fel de
tare
și am plâns.

***
Am visat că te căutam și printre stele, în Carul
mare, străbătând întinderea de necuprins,
pe drumuri poleite de lună.
Perseidele dansau în mâna universului,
pierzându-se ușor, una câte una.
Parcă pluteam cu tine pe nori pufoși de nea
și îngerii ne chemau să ne dea lumină.

***
Prin ,,Anotimpurile” lui Vivaldi te-am căutat
și-am ascultat piesele lui Maradi,
sub ,,Clar de lună”, cum făceam altădat.
Strauss îmi place tot mai mult interpretat de
Karajan,
indiferent de ce spui tu!
Când o să vii, o să stăm în fața șemineului
și o să ascultăm Ravel. Știu că-ți place.
Dar nu foarte mult. O să ascultăm și rock, nu te
supăra!
Am și-o sticlă de vin rose Alira și una de
Chateau Petrus.
Promit, să nu-l stric cu apă!

***
Și Cronica Akashă mi s-a sugerat s-o cercetez,
dar mi-a fost teamă.
Nu-i de joacă cu memoria universului!

***
În primii zori, m-am trezit singură,
cu rouă pe gene.
Am luat cartea lăsată de tine pe noptieră
și-am plâns până literele sau amestecat între ele.
Deodată, mi-ai întins brațele pline de litere
și mi-ai șters lacrimile de pe obraji.
Erai ascuns într-un vers.

Numărând lacrimile

Am îmbătrânit numărând lacrimile,
Nisipul din clepsidra de argint,
Așteptând să vină-n toamnă ploile,
Să mă spele de greul pământ.
Privesc prin perdele cristaline,
Întinse-ntre cer și pământ
Și cerul plânge cu mine,
Dar curcubeu’-ntrezărit, e legământ.
Șterge-mi, Doamne, ochii cu giulgiul,
Ce chipu’-ndurerat Ți l-a luat,
La Tine, Doamne, mi-e refugiul,
Doar lângă Tine-s împăcat.

Zborul libelulei

Zborul libelulei rănește văzduhul,
Siajul lui furtuni va naște în oceane,
Împrăștiat în patru zări ca fumul,
Tulbură și chipuri din icoane.
Un domino ce năruie zidirea
De frumuseți din visuri de copii,
Opaline voaluri acoperă sclipirea,
Picurând tristeți, în suflete pustii.

Îngenunchiată

Îngenunchiată la sfârșit de drum,
O lamă de cuțit mi-e timpul,
Nisipul clepsidrei l-adun,
Rupând tăcerilor nimbul.
Strig cum strigă pescărușul,
Mare-atingând în ultimul zbor
Și beau cu nesaț din căușul
Palmelor tale, din izvoare de dor.

Privirea lui

M-a fascinat privirea lui heraldică,
de zeu.
Avea ochi de toamnă târzie,
cu mici sclipiri de licurici,
în minuscule smaralde.
Uneori se lăsau văluri,
ce-i pluteau o clipire,
peste ochii lui blânzi.
O adâncă tristețe îi tulbura orizontul
și-i lumina trăirea.
Din adâncuri, pesemne, un demon
îi măcina liniștea,
alteori, un fulger scăpăra,
ce sfâșia văzduhul
cu mii de întrebări.
La întâlnirea privirilor,
cât un fâlfâit de aripă,
chipul i se vălurea,
zorii de zi îi inundau ochii
cu o salbă de raze încărcate
de taine.
Un roi de fluturi se zbăteau în irișii lui și-apoi,
pleoapele închideau prea repede,
eternitatea noastră de-o clipă.

Mâinile

Îmi simt tâmplele
în mâinile lui frumos modelate,
ca niște frunze de ficuși,
aidoma mâinilor lui David
sculptate de Michelangelo.
Expresive, cu degete lungi,
îmi mângâie în nopți
zborul sprâncenelor,
îmi ating ușor buzele
și-mi cheamă șoaptele dorite.
Doar filele de carte
le-au mai simțit atingerea diafană
și clapele pianului,
cu o măiastră virtuozitate,
interpretând ,,Tarantella”.
Și, totuși, atât de puternice,
că mă înalță la ceruri.
Uneori, parcă-și scrie gândurile
cu gesturile lui aproape caligrafice,
blând dirijate.
În palmele lui, curg râurile vieții,
bine înșiruite de Ziditorul.
Adesea, le văd în ,,expresia iubirii absolute”,
în ruga plină de durere a lui Dürer.
Le prind ușor în palmele mele
și-mi găsesc pacea.

Irizante chemări

Irizante chemări mă îndeamnă,
Să mă desprind din tainicul lut,
În pântecul eternului mă cheamă,
Uimită stau și glasu-i ascult.
Scrisă mi-a fost toată viața,
Eu doar am urmat-o tăcând,
Semne mi-a pus… și ața,
Pe mosor am înșirat-o, plângând.
Am strâns din dinți când mă durea,
Zâmbind, că ,,viața e frumoasă”,
Un înger tainic îmi șoptea:
,,Mai este încă pân-acasă”.

Cobori

Cobori, fiindcă eu nu mă pot înălța,
Este-a nobleței aleasă ziditură,
De la păsări încerc a învăța
A zborului urzită țesătură.
Fiecare piatră-mi este treaptă,
Când mâna mi se-ntinde uneori,
Priveliști nevisate ne așteaptă
Dacă fruntea-mi se lovește de nori.

Cu susu-n jos

M-am trezit de dimineață,-ntr-o seară,
și privesc înapoia timpului
pe fereastra necuprinsului.
Vrăbiile stau agățate cu capetele în jos
pe sârmele de telegraf
și cântă cântecul acela necântat.
Blocurile sunt cu subsolurile în cer și-i ger.
Copacii își îndreaptă rădăcinile în sus
și mă întreb: când soarele-a apus?
Calc năucă cu capul printre aștri
și nu mai știu dacă gravitația s-a răsturnat,
plutesc pe valuri de nori…
Ceasul își învârtește manoșele,
de la dreapta la stânga,
iar roțile mașinilor se rostogolesc invers.
Până și AND-ului i se deșiră spiralele,
ca niște lujeri neprinși de tulpină,
și nu știu cine-i de vină.
Ciorile nu mai sunt negre,
sunt albe, iar noaptea, vă spuneam,
mi se pare că-i zi.
Prozodia nu se mai recunoaște-n poezii,
sunt atât de pustii!
81
Semnele de punctuație au zburat
spre anotimpuri cu vedere la mare.
Câtă asemănare cu ce trăim în visare!

Poeții

Adună poeții toată tristețea lumii,
O cern prin suflare rănindu-se tăcuți,
Împovărați de neputința humii,
Durerea o duc, la tâmple, cărunți.
În creuzete de suflete ei nasc lumină,
Din lacrimile lor ascunse în pumni,
Frumosului mereu se închină,
Flăcări aprind din stinșii tăciuni.
Neosteniți de aleasa povară,
Punând aripi cuvintelor cerești,
Răstignindu-se a mia oară,
Poeții-nșiruie a lumii povești.
Cu mâinile arzând întind lumină,
Singuri, pe drumul lor ales,
O lacrimă le curge fără vină,
Dăruind, pe ei se dăruiesc.

Fragment din ,, Ascuns într-un vers”

Desculță prin praful de pe drumul îngust,
din canionul trandafiriu, am umblat căutându-te.
Am întrebat beduinii și nabateenii,
dacă nu te-au întâlnit.
În fiecare coloană de gresie corintică a Petrei
te zăream pe tine.
Am băut ceai aromat trăgându-mi sufletul,
privind, din înălțimea crenelurilor,
caravanele cu mătăsuri din China,
mirodenii din India și tămâie din Peninsula
Arabiei.
Auzeam tropotul copitelor cailor arabi
și răgetul cămilelor, în greul lor drum.
În jocul de lumini roz, roșii, portocalii sau bej, a
canionului,
îți deslușeam chipul parcă atât de aproape
că te puteam atinge.
În primii zori, m-am trezit singură,
cu rouă pe gene.
Am luat cartea lăsată de tine pe noptieră
și-am plâns până literele sau amestecat între ele.
Deodată, mi-ai întins brațele pline de litere
și mi-ai șters lacrimile de pe obraji.
Erai ascuns într-un vers.